De 1 Mai îmi iau zborul spre Pasadena. Sau mai bine mă duc în Zanzibar? Ori la Pasadena, ori la Zanzibar, dar nici la munte, nici la mare în România. Căci cum vine 1 Mai, cum se umple țara de veselie, care ia diverse forme și înfățișări, în funcție de loc și de relief. La munte petrecerea înseamnă grătare cu mititei și fleici, baxuri cu bere și suc, puști bătând mingea ori alergându-se la o leapșă, tătici ce o pun de un fotbal pe stomacul gol ca să le treacă timpul mai ușor până e gata masa, iar noaptea e vremea rugurilor cu pălălaia până la cer, de trosnește pădurea de frica lor.
Așa focuri numai în America mai vezi. De exemplu, povestea o tinerică de pe-acolo într-o revistă cum a petrecut ea pe malul oceanului, de 1 Mai al lor. Se dusese ea pe o plajă unde se făcea tot așa, ca în România ditamai focul. Veniseră pompierii, poliția să asiste, să se simtă lumea în siguranță, că în caz de Doamne ferește, are cine să pună mâna pe furtun și pe pistol. Și ea se întreba privind focul, dacă tot așa era și când le puneau pe lemnele aprinse pe vrăjitoare și ce ar face omul modern de s-ar întâmpla să fie de față când ar simți miros de carne de om arsă? Profund, nu? Dar nu trebuie să o luăm în serios. Așa e la ea pe malul apei. Dar la noi la mare nu e la fel, vă spun sigur.
Am luat și eu cu asalt litoralul într-un an, când Paștele și 1 Mai dădeau mână cu mână. În tren te suiai cum puteai, pe unde puteai și rămâneai frumos pe locul tău, pe unde se nimerea. Dar n-a fost bai, am ajuns toți la Constanța. Acolo, pescăruși, lume multă, marea, 15 grade – de unde în București erau 29 – o briză puternică, din aia de umflă pânzele la corăbii și le face să zboare în larg ca gândul și un soare cu dinți, de clănțăneai.
La Mamaia ne-am cazat la hotel de fițe, în camera cea mai aproape de plajă – așa de aproape că dacă îmi puneam în minte și îmi făceam vânt ca la săritură cu prăjina plonjam direct în mare -, lumea de pe lume se plimba pe sub ferestrele noastre, animație, râsete, noaptea ne-a cântat o formație de muzică rock exact sub balcon – tot omul își dorea să rămână ca la 20 de ani și să îi fluiere vântul prin buzunare -, la suflantele din cameră când le deschideai băga un aer înghețat, antren, corăbii cu pânzele umflate non-stop. În camera de alături, vecini cu noi, Cristina și Jyrki, turiști din Finlanda. Ne-am împrietenit repede – How do you do, How do you do – și gata.
În programul lor era pentru momentul următor o vizita la supermarket, să cumpere apă. N-au prăpădit vremea pe acolo, s-au întors repede și ne-au invitat la un pahar. Pe masă, o sticlă de apă plată și vreo șase de tărie, votcă premium. Noi am zis că nu, ne ducem să ne odihnim, să ascultăm valurile cum ne bat în geam. Am adormit greu, dar am visat frumos: înotam în larg, era soare și cald, nisipul strălucea la mal… și deodată, a bubuit tunetul, începea furtuna. M-am trezit scăldată în sudoare. Era furtună alături. Cristina și Jyrki secaseră apa și acum jucau un darts, aruncau la țintă cu scaune și cu tot ce le mai cădea în mână. Nu era încă ora trei noaptea, așa că discoteca de pe plajă aduna în continuare mușterii, și ce dacă era chiar sub balconul camerei noastre, ne-a spus fătuca de la front desk, dacă vroiam odihnă nu aveam ce căuta la mare, trebuia să ne ducem la munte.
A doua zi să te ții defilare de 1 Mai cu mașini bengoase băgate în viteză, sigur că da, erau concurenții din România care urmau să participe la raliul Paris-Dakar și care nu pierdeau nicio clipă ca să se antreneze. Din când în când, câte unul ieșea din formație și dădea câteva rotocoale în trombă prin fața hotelului, ca în filmele cu gangsteri. Seara, iarăși Cristina și Jyrki – n-am văzut oameni să bea atâta apă -, iarăși discoteca, iarăși vântul care umfla pânzele corăbiilor și pătura pusă în geam ca să ne izolăm de zgomot și de frig. În plus, o nuntă la restaurantul hotelului și mireasa care tremura în rochia cu breteluțe, făcând un fel de cuie marcă proprie. Și tot așa, cu mici variațiuni pentru diversitate, până când ne-am întors la București.
Mai vrea să știe acum cineva de ce anul acesta de mă duc la Pasadena sau la Zanzibar? Dacă și pe-acolo o fi tot ca la Mamaia, la anul sigur mă plimb de Ziua Muncii pe fostul bulevard 1 Mai din București și -i ascult pe cei de la Roxette. Trăiască “How do you do!”
Corina Diamanta Lupu
București
22 aprilie 2018
