În SUA se obişnuieşte ca la 100 de zile de la instaurarea preşedintelui să se facă un prim bilanţ al activităţii acestuia. Ceea ce a realizat sau a iniţiat Preşedintele Obama până în prezent se poate subscrie astfel:
În politica externă a eliminat conceptul de “Axă a diavolului” în care câteva state au fost grupate pentru a fi combătute cu toate mijloacele, inclusive cele militare. Conceptul a denotat de la început primitivism în gândirea politică şi a fost privit cu îndoială de Uniunea Europeană şi cu dezaprobare de majoritatea celorlalte state din lume. Aplicarea acestuia a dovedit încă o dată că o ideologie (de data aceasta cea islam-radicală) nu poate fi combătută cu bombe ci trebuiesc folosite alte mijloace: educaţie, dezvoltarea economică, cooperare, perspective de dezvoltare personală, acces la informaţie, acces la internet, etc.
Responsabilitatea pentru Irak va trece cât de curând în mâinile cetăţenilor acestei ţări. Relaţiile cu Cuba vor fi descătuşate de sclerozarea ultimelor decenii. Antipatiile personale ale multor conducători de ţări faţă de fostul presedinte al au fost înlocuite cu sentimente de simpatie şi de speranţă. Relaţiile cu Rusia şi cu China urmează să fie reaşezate pe baze noi sau continuate atunci când s-au dovedit eficace până în prezent. Pentru duăsprezece ţări cu perspective economice deosebite au fost create locuri la masa tratativelor şi a responsabilităţilor globale. Lipsa de colaborare cu organisme internaţionale de tot felul – începând cu ONU, continuând cu Banca Mondială şi cu diferite iniţiative de exemplu conferinţa asupra climei de la Kyoto – urmează să fie înlăturată iar organizaţiile respective urmează să beneficieze de leadership-ul american: totul evoluează spre găsirea de soluţii, spre mai bine.
În politica externă au mai rămas două probleme care încă nu au găsit o rezolvare:
-Stabilizarea Afganistanului ca stat independent, în afara dominaţiei Taliban-ului. La întrebarea “Este Afganistan o problemă a Americii?” a fost încă dat răspunsul provizoriu “Da!” fiindcă nu a fost posibil să se găsească un alt răspuns într-un timp atât de scurt. Dar acesta va trebui revizuit cât de curând. Ar trebui să fie responsabilitatea poporului acestei ţări – şi într-o oarecare măsură a ţărilor vecine, sau a naţiunii islamice – să-şi aleagă forma de guvernământ pe care şi-o doresc şi pe urmă să se descurce în acestă lume extrem de complexă. Fără armate străine pe teritoriul propiu, fără război, beneficiind de ajutor pentru dezvoltarea economică, populaţia autohtonă trebuie să poată să-şi găsească drumul pe care şi-l doreşte. Imputerniciţi militari şi politici ai Preşedintelui lucrează la găsirea unei soluţii.
– Conflictul israelo – arab. Mai bine de 50 de ani de istorie israeliană modernă au arătat că cele 12 partide politice reprezentate în Kneset au orientări politice divergente – de la extrem religios la democratic – şi urmăresc ţeluri puţin compatibile unul cu celălalt. Guvernele israeliene sunt formate din coaliţii temporare, de o durată prea scurtă pentru a permite rezolvarea problemelor atât de delicate ca cele existente între cele două naţiuni. La interval de timp neregulate apar buleversări care au fost rezolvate până acum prin forţa armatei israeliene. Aici ar trebuie găsită o altă soluţie decât cele pentru care s-au zbătut atâtea generaţii – de israeli, de arabi şi de reprezentanţi ai altor ţări – până acum. Poporul israelian ar trebui lăsat s-o caute şi s-o găsească.
Transferarea acestei responsabilităţi către ale ţări – SUA, UE – sau către alte organizaţii – ONU – a dus numai la scindarea ţărilor lumii în patru lagăre care nu reuşesc să găsească un limbaj comun atât în acest conflict cât şi în multe altele similare: în primul se află o singură ţară (USA) care sprijină necondiţionat Israelul; în al doilea se află ţări care sprijină Israelul condiţionat (UE), în al treilea sunt ţările care trag foloase din conflictul israelo-arab (sunt destule) iar în al patrulea lagăr se află marea majoritate a ţărilor de pe glob care resping politica sau chiar existenţa Israelului. Această situaţie este nesatisfăcătoare şi aşteaptă o soluţie originală: vizita preşedintelui şi a premierului israelian în USA este anunţată pentru sfirşitul lunii mai.
În politica internă s-au iniţiat – sau se anunţă – schimbări de mare anvergură, rezultate dintr-o reorientare a politicii de la “marele capital” către “marea masă a populaţiei”. Dacă vor reuşi să treacă de Parlament şi de Senat, aceste schimbări vor îndruma SUA pe un drum cu totul nou, încă neîncercat în toată istoria sa.
În ultimii 20 de ani politica internă americană s-a bazat pe conceptul “Create Shareholder Value!” (Creaţi valori, avere, pentru acţionari!), ceea ce adus la creerea celei mai mari “industrii financiare” din lume – dar şi la criza mondială actuală -, la acumularea masivă de averi – cei bogaţi au acum miliarde, nu milioane! – în mâna unui cerc redus de favorizaţi ai soartei, la scăderea nivelului de trai a unei mari părţi a populaţiei americane şi la foarte multe alte aspecte negative care sunt uşor de găsit sub mantia strălucitoare a “SUA, ţara tuturor posibilităţilor!” Da, SUA rămâne mai departe ţara tuturor posibilităţilor, dar acestea au fost întotdeuna şi mai sunt şi acum disponibile persoanelor cu un grad de iniţiativă ridicat, persoanelor cu capacitatea de a prelua riscuri şi de a rezista până ce au putut să culeagă roadele, persoanelor care dispun de o calificare sau de o educaţie care să-i diferenţieze de semenii lor, persoanele cu un anumit talent deosebit şi altora asemănătoare. Procentual, aceştia sunt puţini: cel mult 15 – 20 % din totalul populaţiei. Restul americanilor? Muncesc din greu – dacă au unde – nu au acces şi nu pot profita de marea de informaţii din jurul lor fiindcă sunt iliteraţi (se estimează între 10 – 15%!), nu au asigurare medicală (cca. 15% din populaţie), nu au asigurare de pensie, sunt handicapaţi din cauza unui sistem educaţional deficitar, sunt blocaţi intelectual de avalanşa de reclame, oferte şi filme care desenează o lume artificială, fără a oferi nici-o orientare pentru problemele vieţii zilnice, sunt victime ale diferitelor maşinaţii financiare pe care nu le înţeleg şi cărora le cad pradă, sunt victime ale băncilor emiţătoare de cărţi de credit care – în cazul neplăţii la termen a datoriei – ridică dobânzile la un nivel inimaginabil (35%!) chiar şi retroactiv! -, …etc…etc…Ţara tuturor posibilităţilor? Desigur…! Dar una dintre posibilităţi este şi aceea de a suferi de foame, de a dormi pe stradă şi de a nu beneficia de nici una dintre cuceririle tehnice ale secolului 21 sau de avantajele acestei societăţi atât de strălucitoare la suprafaţă.
Preşedintele Obama încearcă să corecteze această situaţie mai întâi punând în ordine instituţiile financiare, care, în trecutul apropiat au speculat atâta până s-au speculat pe ele însăşi. Fiind conştient că fără un sistem financiar funcţional nici-o economie nu poate funcţiona, prioritatea nr. 1 a fost şi este acordată sanitizării băncilor şi societăţilor de asigurare. Miliarde de dolari au fost puşi la dispoziţie pentru a împiedica un colaps…dar aici a apărut un element nou, încă unic în istoria economiei americane: statul a preluat o parte din acţiunile instituţiilor particulare, iar în unele a devenit chiar principalul acţionar! Desigur că aceasta este o măsură destinată stabilizării lor…dar este pentru prima oară în istoria SUA când se ia o astfel de măsură! Mai mult decât atât: deoarece foarte multe familii sunt pe care să-şi piardă locuinţa şi să fie daţi afară, în stradă, fiindcă nu mai pot plăti ratele, a fost iniţiat un sistem de ajutorare controlat de stat care elimină acest pericol. Mai nou, celor care şi-au pierdut deja locuinţa li se permite să rămână în casă până ce aceasta se va vinde…ceea ce s-ar putea întâmpla după ani de zile! Şi această măsură contribuie la stabilizarea băncilor…care pot primi ratele împrumuturilor în mod regulat. Dar efectul principal este asupra familiilor lovite pe neaşteptate vicisitudinele soartei…Iar statul American întinde acum o mînă – pentru prima oară istoria sa – celor care au nevoie de ajutor! Iar băncile urmează să beneficieze de o reglementare dirijată de stat, aşa cum a fost situaţia înainte de cca. 1995, când a început dezvoltarea care a dus la criza actuală.
În industria de automobile statul a preluat – temporar şi limitat – responsabilitate în administrarea a două concerne ameninţate de faliment: General Motors, în 2008 încă cel mai mare producător de automobile din lume, şi Crysler. Încă şi mai mult: propietatea asupra societăţii Crysler a fost transferată în proporţie de 55% sindicatului lucrătorilor din industria de automobile, în scopul asigurării drepturilor de pensie ale salariaţilor! Justificarea acestui angajament este încercarea de a menţine cât mai multe locuri de muncă din industrie în Statele Unite: este pentru prima oară când un guvern american întreprinde aşa ceva! În ultimele două decenii industria americană o obţinut rezultate excelente în urma transferării unor capacităţi de producţie în ţări mai puţin dezvoltate unde salariul reprezenta numai 10% sau mai puţin din salariul unui muncitor american. Locurile de muncă pierdute în SUA au fost compensate prin creerea unor noi locuri de muncă în servicii, care necesită o calificare redusă şi sunt plătite mai puţin. Aceasta duce la pauperizarea celor care se întreţin din munca fizică.
continuarea în numărul viitor
Între timp procesul de deindustrializare a luat asemena dimensiuni încât SUA începe să piardă capacitatea de a fabrica produse industriale, ceea ce aduce după sine pe lângă şomaj şi probleme de ordin strategic. Şi aici Obama a devenit activ şi încearcă să modifice legea care favoriza transferul capacităţilor de producţie în străinătate. Aceasta va avea ca efect că unele produse vor deveni mai scumpe, pentru toţi cumpărătorii: Obama ia în calcul acest dezavantaj – pentru toţi – cu scopul de a asigura locuri de muncă celor a căror existenţă depinde de ele! Cu totul remarcabil!
O maşinaţie preferată a marilor companii este aceea de a infiinţa sucursale fantomă în ţări în care impozitul pe venitul corporaţiilor este nul sau minim şi de a evita în acest fel plata impozitului în SUA. Deja primul raport despre anomaliile practicate a apărut pe prima pagina a ziarelor, ceea ce înseamnă că în curând vor fi luate primele măsuri: într-un imobil din insulele Caiman – o oază a impozitelor – sunt anunţate 14500 de firme…Imobilul are însă numai o suprafaţă totală de 1500 m2, ceea ce înseamnă 0,1 m2 pentru fiecare firmă! N-au loc să pună nici un scaun acolo, dar prin această “creere de sucursale în străinătate” întreprinderile americane şi-au diminuat contribuţia la bugetul statului la numai 3% din venitul lor impozabil! Nu, aici trebuie făcută ordine…
Costurile pentru asigurarea medicală cresc neîntrerupt şi fac din ce în ce mai dificilă găsirea unei soluţii echitabile pentru cei care nu sunt asiguraţi şi deci nu pot beneficia de asistenţă medicală. O comisie a fost însărcinată cu rezolvarea acestei problem spinoase, dar Obama a ridicat – pe drept cuvânt – o problemă extrem de delicată: în spitalele SUA sunt internaţi numeroşi pacienţi foarte în vârstă şi cu o sănătate atât de deteriorată, încât viaţa lor depinde exclusiv de funcţionarea aparatelor medicale la care sunt conectaţi. Despre o calitate a vieţii…nu se poate vorbi…şi totuşi aceşti pacienţi consumă 80% din bugetul de asigurare medicală. Problema menţinerii lor în viaţă are componente etice, morale şi desigur…de cost…foarte delicate şi greu de rezolvat. Însăşi curajul de a pune în discuţie o asemenea problemă trebuie evidenţiat în mod deosebit.
Problema calităţii educaţiei are dimensiuni uriaşe: SUA s-a clasat pe locul 26 din 28 de ţări analizate, ceea ce lasă să se întrevadă un viitor sumbru în privinţa performanţelor ştiinţifice şi tehnice ale ţării. Performanţele slabe ale învăţământului mediu frapează la primul contact cu absolvenţii: foarte mulţi nu sunt în stare să înţeleagă sau să interpreteze un text relativ simplu. “Strălucitoarea” naţiune americană nu este în stare să pregătească suficiente cadre competitive nici pentru cercetare nici pentru activitatea curentă a unei economii foarte dezvoltate. Deja astăzi 10% din profesorii universitari provin din India şi 25 – 40% dintre cercetători sunt imigranţi. La fel de important ca şi calitatea învâţământului este liberalizarea cercetării ştiinţifice de lanţurile provenite din concepte religioase: cercetarea celulelor primare deschide atâtea perspective încât este indispensabilă pentru îmbunătăţirea mijloacelor de tratament. Cercetarea – în general – a dus la dominanţa economiei şi dotaţiei militare americane în ultimele 6 decenii: aceasta performanţă de vârf trebuie menţinută şi dezvoltată în continuare. Obama a făcut din acestea unul dintre obiectivele sale.
Pentru prima oară în istoria omenirii un laureat al Premiului Nobel a fost numit în funcţia ca ministru: ministru al energiei. Sectorul este cel mai important din fiecare economie care are capabilitatea să gândească la ziua de mâine: sursele actuale de combustibil se vor epuiza în următorii 100 de ani…dar o societate fără energie suficientă nu este de imaginat. Drumul spre asigurarea surselor de energie ale viitorului duce pe calea spinoasă a finalizării cercetărilor ştiinţifice urmată de cea la fel de spinoasă a investiţiilor massive în instalaţiile producătoare de energie de un tip încă necunoscut. O alegere mai bună nu putea fi făcută!
Pentru numai 100 de zile Presedintele Obama a iniţiat atâtea acţiuni, încât criticii “de profesie” au început să deplângă starea de epuizare a parlamentului, care… nu le va putea urmări şi aproba pe toate. Alţii se tem că atâtea măsuri cu “caracter socialist” ar conduce America pe un drum de care omenirea s-a despărţit o dată cu desfiinţarea Uniunii Sovietice în 1992. Desigur că în felul lui, fiecare are dreptate dar aici se poate pune întrebarea fundamentală dacă nu este timpul ca un stat cu puterea economică a Satatelor Unite să folosească o parte din mijloacele financiare de care dispune pentru ridicarea nivelului de trai a celor care trăiesc la limita mizeriei, pentru sprijinirea acelora care au ajuns într-o situaţie materială critică, pentru susţinerea acelora care nu se pot adapta acestui sistem economic extrem de eficace dar şi de brutal, sau al acelora care nu pot face faţă cerinţelor acestuia? La ce foloseşte faptul că cei mai capabili şi mai bine postaţi în societate pot încasa venituri lunare care depăşesc 30 de milioane $? Nici nu au posibilitatea să folosească atâţia bani, orice ar face…La ce foloseşte introducerea democraţiei în ţările orientului, când încă în SUA mai trăiesc zeci de miloane de oameni în condiţii cvasi asemănătoare?
Răspunsul la aceste frământări este dat de Obama într-un mod pragmatic. Din aceasta ar trebui să rezulte “o Americă a tuturor posibilităţilor” pentru mult mai mulţi cetăţeni americani…Nu e rău!
Cei care nu ţin neapărat să critice ceva, remarcă în conceptul managerial folosit de preşedinte formaţia calitativ unică pe care o primesc absolvenţii de la Harward – de decenii considerată drept cea mai bună universitate din lume – şi în timpul când a lucrat ca profesor la University of Chicago: printre colaboratorii de la School of Management se numără 6 laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie. Un preşedinte al SUA care, ca politician, este şi un excelent manager şi un om de ştiinţă? De mult aşteaptă şi merită SUA – şi omenirea – această schimbare!
