Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare
– după cum dorea – într-o noapte cu lună plină,
nici la o mănăstire, unde să poată asculta
mult îndrăgita cântare „Lumină lină”.
Drumul zbuciumatei vieți s-a închis
într-un țintirim din țara pe care a iubit-o,
și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte:
„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
țara mea de glorii, țara mea de dor?
La trecutu-ți mare, mare viitor”.
A fost o zi a lunii florilor de tei,
anul una mie opt sute optzeci și nouă.
Se spune că cerul plângea.
Părea, că ultimele lui gânduri
rămase acolo ca zălog în dar,
Domnul pe pământ le arunca.
„Nemuritor și rece”, poetul în sicriu zăcea.
Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas…
Cu dorul „Luceafărului”
o întreagă națiune a rămas!
