„Suntem români, vrem să rămânem români și cerem egală îndreptățire a națiunii noastre.”
– M. Eminescu
15 ianuarie este ziua de naștere a marelui poet care a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902.
A fost poet, prozator și jurnalist, cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil și muzică”. Ion Luca Caragiale spunea că „avea un temperament de o excesivă inegalitate, oscilând între atitudini introvertite și extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând și când aspru; mulțumindu-se uneori cu mai nimica și nemulțumit alteori de toate… Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!” Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui „visător cu o extraordinară inteligență, ajutată de o foarte bună memorie”. Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românești spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem crește dincolo de măsura noastră. Și măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați.”
Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani și a decedat la 15 iunie 1889 la București. A fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paternă) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatării iobăgești și a persecuțiilor religioase.
A urmat școala primară la Cernăuți, primele două clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernăuți, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul Habsburgic. Când s-a înființat catedra de limba română, ea a fost ocupată de profesorul Aron Pumnul – cărturarul ardelean care a făcut parte din conducerea Revoluției Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revoluției lui Avram Iancu și care s-a refugiat în final la Cernăuți. La moartea acestuia, Eminescu a publicat poemul, „La moartea lui Aron Pumnul”, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debutul a fost în revista „Familia” din Pesta, înființată de Iosif Vulcan (jurist și scriitor din Ardeal), cu poezia „De-aș avea”. Iosif Vulcan l-a convins să-și schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu și de alți membri ai familiei sale.
Între 16-19 ani a călătorit din Cernăuți la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În această perioadă s-a angajat ca sufleor și copist la teatru, unde l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale.
Între 19-22 ani a fost student la Viena, la Facultatea de Filozofie și Drept, ca „auditor extraordinar”. A audiat cursuri ale diferitelor facultăți, a frecventat cu mult interes biblioteca Universității, având o sete nepotolită de lectură. În acest oraș s-a împrietenit cu Ioan Slavici și a cunoscut-o pe Veronica Micle. S-a întors în țară și s-a înscris la Universitatea din Berlin (22-24 ani). În acea perioadă a avut o bogată corespondență cu Titu Maiorescu care, îi propunea să-și obțină de urgență doctoratul în filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului; s-au îmbolnăvit și trei dintre frații săi; invoca totodată lipsuri materiale. S-a întors în țară. La acei 24 ani a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la „Curierul de Iași”. A făcut ordine în Bibliotecă și a îmbogățit-o cu manuscrise și cărți vechi românești. În această perioadă a fost bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a îndemnat să scrie, l-a introdus la „Junimea”, asociație culturală înființată la Iași și a fost mereu în prezența muzei sale – Veronica Micle, scriind multe poezii.
La vârsta de 27 ani i s-a propus postul de redactor, apoi redactor șef la ziarul „Timpul” din București. După 6 ani, în 1883, s-a îmbolnăvit. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa a fost întreruptă fiind introdus cu forța în sanatoriul doctorului Șuțu. A plecat la tratament la Viena, în Italia, a revenit la București, a plecat la Iași, la băi lângă Odessa, a revenit în țară lucrând la Bibliotecă câtva timp. S-a reîmbolnăvit, s-a internat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț. În decembrie 1888 a plecat la Botoșani, unde a fost îngrijit de sora sa Henrieta. Acolo a fost vizitat de Veronica, de unde au plecat amândoi la București. S-a bucurat de o scurtă activitate ziaristică și în februarie 1889 s-a îmbolnăvit din nou și a fost internat la București. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, a murit în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Șuțu, iar în 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu, în București. Un cor a interpretat litania „Mai am un singur dor”.
Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, trebuie să începem cu copilăria pe care a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate prin frumoasele păduri ale Bucovinei, numele de „Bucovina” provenind din cuvântul slav pentru fag („buk”), astfel termenul se poate traduce prin „Țara fagilor”. Nostalgia copilăriei este evocată în poezia de mai târziu „O, rămâi” scrisă în 1979, în care poetul aude glasul pădurii care-i șoptește: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ numai eu știu să le-ascult./ În al umbrei întuneric/ te asemăn unui prinț. Ce se uit- adânc în ape/ cu ochi negri și cuminți/ Și prin vuietul de valuri,/ Prin mișcarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de cerbi…” Copilăria s-a pierdut undeva în ceață și poetul constată cu durere: „Astăzi chiar de m-aș întoarce/ a-nțelege n-o mai pot…/ Unde ești copilărie,/ cu pădurea ta cu tot?”
Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Iubirea pentru femeie și natură, în poezia lui Eminescu, luminează și tulbură totodată, cele două sentimente însumându-se ajung să aibă o energie cosmică care, până la urmă, pare să scape de sub imperiul voinței, plecând într-o sferă nelumească și determinând un destin tragic.
La începuturile vieții dragostea lui este senină, frumoasă, împlinită cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile „Dorința”, „Atât de fragedă”, „Freamăt de codru”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des” și altele. Plenitudinea sentimentului iubirii este redată însă, în poeziile „Lacul”: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă./ Și eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult și parc-aștept/ Ea din trestii să răsară/ Și să-mi cadă lin pe piept…” și în poezia „Lasă-ți lumea”, în care natura se însuflețește alături de cei doi îndrăgostiți (dragoste în mijlocul naturii… minunat!): „Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Vin’ cu mine, rătăcește/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ți se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariște de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat şi dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos […] Înălțimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri!/ Și atât de fericiți!/ Numai luna printre ceață/ Varsă apelor văpaie,/ Și te află strânsă-n brațe/ Dulce dragoste bălaie.”
Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieții, de lipsa de înțelegere a contemporanilor săi, strâmtorat din punct de vedere material, conștient de societatea nedreaptă în care trăia, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste și pline de renunțări. Codrul nu mai are bogăția frunzișului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tinereții, este văzut în alte culori, cineva parcă stinge încet lumina, culorile devin din ce în ce mai pale, poetul începe să-și pună întrebări, încearcă să definească amorul în poezia „Ce e amorul”: „Ce e amorul? E un lung prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere./ De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul ți-l leagă,/ Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă.[…] Dispar și ceruri și pământ/ Și pieptul tău se bate,/ Și totu- atârnă de-un cuvânt/ Șoptit pe jumătate./ Te urmărește săptămâni/ Un pas făcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…”
Poetul simte că iubirea pentru ființa dragă pleacă, neputând fi înlocuită cu alta și regretul este redat cu sfâșierea ființei, în poezia „S-a dus amorul…”: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide- n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Și nici pe buze nu-mi mai vin,/ Și nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Și un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă! […] Și poate că nici este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atât de sfânt noroc/ străbătător durerii.”
Poetul devine dezamăgit și acest sentiment – dezamăgirea – a dat limbii românești o capodoperă – „Luceafărul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar, în cele din urmă renunță, alegând izolarea: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”, versurile sugerând destinul omului de geniu.
În Grădina Copou din Iași se află Teiul lui Eminescu, numit și „Copacul îndrăgostiților”, lângă el fiind scrise, pe o placă, versurile de mai sus. Marele poet a căutat adesea inspirația la umbra ramurilor acestui tei, bătrân de aproape 250 de ani. Sub crengile teiului au avut loc discuții între marele poet și prietenul său Ion Creangă. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, ființa care a influențat puternic opera poetului.
Eminescu a scris și Rugăciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugăciunea: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire,/ Privirea-ți adorată/ asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară/ Marie!” Se spune că Eminescu a adus rugăciunea în închisorile comuniste, deoarece deținuții politici recitau această Rugăciune, punând accentul pe versurile: „Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie”.
S-a consemnat că Eminescu a fost una dintre „personalitățile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antică, dar și de gândirea romantică a lui Arthur Schopenhauer, precum și de filosofia lui Immanuel Kant (Eminescu a lucrat totuși o vreme la traducerea „Criticii rațiunii pure”, la îndemnul lui Titu Maiorescu.
Să amintim filosofia din poezia „La steaua”, care trebuie înțeleasă ca o metaforă a călătoriei luminii. Viteza luminii era deja calculată cu aproximație înainte de 1889, prima determinare experimentală a vitezei luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s. Eminescu era la curent cu datele științifice și filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la moartea lui Eminescu, în 1905 a demonstrat că cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea că lumina Soarelui ajunge pe suprafața planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectată de Lună în aproximativ 30 de secunde. În aceeași teorie spune că dacă lumina Soarelui ar dispărea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul, deci anumite stele de pe cer care se află la distanțe foarte mari, de milioane de ani lumină, deși ele ar putea să fie de mult stinse, noi încă le putem percepem lumina. Frumusețea este și a ultimei strofe a poeziei, în care Eminescu a proiectat superb imaginea în spațiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus într-un limbaj de fizică, iar Eminescu într-un limbaj poetic. Amândoi geniali!
„La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem și nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmărește încă..”
Eminescu a dus o imensă activitate jurnalistică. Articolele pe care le scria constituiau o educație politică pentru cititori, prin analiza profundă asupra situației în care se afla țara. La17 ani când a scris poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?/ Brațele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ți mare, mare viitor!” și în continuare pe vremea când avea puternice sentimente patriotice în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar și împotriva lui Maiorescu, a scris multe poezii. Astfel concepția sa despre lume și viață, protestul său împotriva falselor idealuri și valori, revolta lui față de viciile incurabile care urâțeau societatea în care își ducea traiul, s-au regăsit în cele cinci scrisori eminesciene, scrise în perioada lui de maturitate deplină artistică. Exemplific numai un fragment din „Scrisoarea a treia”, tema poemului fiind demascarea falsului patriotism al contemporanilor în contrast cu vitejia ostașilor din istoria trecutului țării, mai precis – figura domnitorului Mircea cel Bătrân, conducătorul al cărui unic țel era slujirea patriei, tabloul întâlnirii dintre domnitor și Baiazid – conducătorul oștii otomane – , în care se remarcă ospitalitatea, înțelepciunea și spiritul pașnic al lui Mircea, față de trufia lui Baiazid: „ La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort/ Un bătrîn atât de simplu, după vorbă, după port./ – Tu ești Mircea? – Da-mpărate !/ – Am venit să mi te-nchini,/ De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini./ – Orice gînd ai împărate, și oricum vei fi sosit/ Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!/ Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți;/ Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,/ Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,/ Să ne dai un semn și nouă din mila măriei-tale…/ De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,/ Bucuroși le-om duce toate, de e pace de-i război. […] Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?/ Și purtat de biruință, să mă-mpiedic de-un moșneag?/ – De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești/ Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești./ Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști,/ Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști…”
Eminescu a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal și pentru unitatea națională. El critica aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, era intransigent atât față de politica de opresiune țaristă cât și față de cea a Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare. Cu ocazia Sărbătorii de la Iași, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ștefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul său „Doina”, care a iritat Puterile Centrale: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate./ Din Hotin și pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o ațin…”
După ani întregi de cercetare și verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astăzi în viață – profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu – a încercat să deslușească misterul bolii și morții poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme, scriind cartea „Boala și moartea lui Eminescu”. În rezumat, scriitorul leagă soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în susținerea Ardealului, deoarece Eminescu s-a pronunțat pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Dovedește că Eminescu era incomod și trebuia executată comanda trasată de la Viena: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”. Era mesajul pe care francmasonul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii – francmasonului și parlamentarului Titu Maiorescu. Comanda a fost executată întocmai de cei din țară, pe 23 iunie 1883. Eminescu care era marcat de o mare suferință pe fond psihic, o psihoză maniaco- depresivă, a fost internat forțat, i s-a pus diagnosticul de alcoolism și sifilis care le putea permite administrarea unui tratament cu mercur, pentru distrugerea lui fizică. Cei care au regizat totul, porneau de la convingerea că odată ce Eminescu va fi internat cu acte în regulă, va intra în conștiința publică drept nebun și nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca să scrie, nu va fi luat în considerare. Eminescu a fost declarat nebun și internat la psihiatrie, în clinica francmasonului – dr. Șuțu, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania și Italia), prin care renunța la pretențiile asupra Ardealului și se angaja să îi anihileze pe toți cei catalogați drept „naționaliști”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883.
În timp ce era spitalizat la clinica doctorului Alexandru Șuțu, Eminescu a fost lovit intenționat de un alt pacient cu o cărămidă în cap, lovitura provocându-i moartea. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijină pe declarația unui frizer, martor ocular al episodului. Se știa despre mărturia acelui frizer, ea fusese publicată în ziarul „Universul”, în 1926, dar a fost ignorată cu bună știință.
Scriitorul ne mai aduce la cunoștință că Vlahuță l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vieții poetului și a redat versurile reținute pe care Eminescu le-a citit în prezența lui: „Atâta foc, atâta aur/ Și-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieții/ Ai revărsat, Părinte!” Apoi, spunea Vlahuță, a lăsat tăcut privirea în pământ… După câteva minute de tăcere și-a împreunat mâinile, și ridicându-și ochii în sus, a oftat din adânc și a repetat rar, cu un glas nespus de sfâșietor: „Of, Doamne, Doamne!”
O, Doamne, Doamne, zic, dă-ne puterea să-l înțelegem și să-l iubim pe Eminescu al nostru!
Vavila Popovici – Carolina de Nord
