Un studiu al companiei de consultanţă în management AT Kearney demonstrează vulnerabilitatea fundamentelor economice ale fotbalului european. Cele mai importante trei campionate – Premier League, Primera Division şi Seria A – ar da faliment în maximum 2 ani dacă ar fi să judecăm după principiile de business aplicate în mod curent companiilor din Uniunea Europeană!
Tabloul sferturilor de finală ale Cupei Mondiale e un mare semnal de alarmă pentru fotbalul european. Reprezentante ale Europei şi finaliste ale ediţiei precedente, Italia şi Franţa nu au reuşit să treacă de faza grupelor, în vreme ce Anglia a capotat lamentabil în faţa Germaniei. În premieră la un Mondial, în sferturi s-au calificat mai multe echipe sud-americane decât europene!
Dezechilibrarea competiţiilor interne prin importul masiv de jucători străini, supradimensionarea beneficiilor primite de jucători din partea cluburilor, deci lipsa de motivaţie pentru performanţa la echipa naţională, clinciurile dese între cluburi şi federaţiile naţionale pe seama accidentărilor suferite de marii jucători la echipele reprezentative, ca şi boom-ul de atenţie câştigat de Champions League, în fapt un mondial anual al cluburilor, mai bine organizat şi mai impresionant ca pachet de entertainment decât competiţia din Africa de Sud, sunt marile probleme de pe agenda responsabililor marilor puteri europene. Dar veştile proaste nu se opresc pentru fotbalul de pe Bătrânul Continent…
La un pas de faliment
După cea mai elementară logică de business, trei dintre cele mai importante ligi europene de fotbal ar trebui să devină falimentare în următorii 2 ani. Return on Assets (RoA) negativ de două cifre, subcapitalizare şi cash-out-uri anuale de sute de milioane de euro sunt realităţi care, raportate la o companie obişnuită din UE, s-ar lăsa cu diminuarea drastică a participaţiilor investitorilor şi cu cereri urgente de returnare a împrumuturilor din partea creditorilor.
Chiar dacă, împrumutând o expresie din business-ul american, fotbalul pare “too popular too fail”, experţii în management ai AT Kearney avertizează că după mega-petrecerea din Africa de Sud mahmureala şi durerile de cap ar putea veni mai repede decât am crede.
Banii aduc goluri, golurile nu aduc bani
Concluzia cea mai radicală a studiului şi, practic, drama fotbalului european actual e că, deşi există o corelaţie directă între investiţiile masive în jucători şi succesul sportiv, analiştii nu au găsit nicio corelaţie directă între performanţa economică şi cea sportivă. Practic, fair-play-ul economic al unui club nu este deloc premiat în plan sportiv.
Iar acest lucru explică de ce Bundesliga (Germania) şi Ligue 1 (Franţa), cele mai performante ligi în plan economic, au avut rezultate mai slabe în ultimul deceniu în comparaţie cu Premier League (Anglia), Primera Division (Spania) şi Seria A (Italia).
Marele adversar al sustenabilităţii financiare a marilor cluburi îl reprezintă balanţa negativă a transferurilor de jucători. Principalele ligi europene cumpără mult şi scump şi vând mai puţin şi mai ieftin. Overall, primele cinci ligi au un pasiv de mai mult de jumătate de miliard de euro (566 milioane de euro) provenind din balanţa transferului de jucători doar în sezonul 2009-2010! Lideră e Primera Division, cu un minus de 267 de milioane de euro, iar aici planul de business al lui Florentino Perez pentru Real Madrid (pe care niciun economist din lume nu a reuşit să îl înţeleagă), cu transferurile senzaţionaliste, în plină criză economică, ale lui Cristiano Ronaldo, Kaka şi Benzema, trage greu la balanţă…
Mult în spatele unui business normal
În condiţiile în care un business obişnuit aduce în medie în cele cinci ţări prezente în studiu un Return on Assets (indicator-cheie de performanţă economică, pentru amatorii de fotbal) de 3-4%, doar Bundesliga şi Ligue 1 sunt pe aproape, cu +2,1%, respectiv +0,5%. Dezastru în celelalte ligi: -5% Premier League, -7% Primera Division şi -12% Serie A. Simplificând, banii aduşi de finanţatori nu se regăsesc în dezvoltarea sustenabilă a cluburilor de fotbal.
Când au realizat analiza, cei de la ATK au luat în calcul în evaluarea lor patru criterii esenţiale de sustenabilitate: performanţa sportivă, performanţa economică, influenţa socială şi atenţia acordată mediului. Ilustrativ pentru imaginea falsă pe care o lasă fotbalul microbistului obişnuit, campionatele din Italia şi Spania (atât de apreciate) stau cel mai prost overall dintre cele cinci ligi. Primera punctează doar la performanţa sportivă (locul 2, după Premier League), dar e ultima la performanţă economică, în vreme ce Italia e la medie (locul 3) doar în ceea ce priveşte influenţa socială.
Modelul german sau modelul american?
Chiar dacă Bundesliga poate fi un model pentru celelalte campionate din Europa în privinţa atenţiei acordate unui business sănătos, analiştii ATK dau exemplul Greciei în actualul climat economic mondial şi spun că un faliment al unei ligi de fotbal ar putea provoca o reacţie în lanţ. Franţa, bunăoară, cu un campionat destul de bine reglementat din punctul de vedere economic, a fost foarte afectată în ultimul an de scăderea preţurilor de transfer ale jucătorilor, pierzând o cincime din încasările sezonului precedent, în condiţiile în care era principalul furnizor de vedete pentru cele mai mari patru ligi europene.
Analiştii ATK arată cu degetul spre legea Bosman privind libera circulaţie a jucătorilor şi spune că o revizuire a ei este capitală pentru însănătoşirea economică a industriei fotbalului. De asemenea, importanţa acordată centrelor de juniori poate duce, pe termen mediu, la scăderea investiţiilor în transferul de jucători, ca şi la scăderea plafonului de salarii. Şi, mai spun realizatorii studiului, nu ar strica o privire atentă spre ligile americane, modele de performanţă economică.
Trei soluţii. De viitor
Cooperarea cluburilor şi acţiunea la nivel de ligă, ca entitate economică, restrângerea drepturilor şi privilegiilor jucătorilor de fotbal şi un control financiar strict la nivel naţional şi european sunt trei dintre soluţiile avansate de specialiştii în management. La rândul său, UEFA vrea să propună un model de fair-play financiar. Ar putea să nu fie suficient sau să fie prea târziu.
Fotbalul european trebuie să iasă din turnul de fildeş al Champions League, competiţia cu briz-briz-uri şi cu iluzii împachetate în staniol albastru cu steluţe argintii, pe lângă care Cupa Mondială din Africa de Sud pare un fel de Daciada, faza judeţeană. Vorba reclamei devenită sinonim cu Champions League: “Sunt lucruri care nu se pot cumpăra”. Viitorul fotbalului european este unul dintre acestea.
CASETĂ:
Emoţii pentru echipele din Liga 1
Şefii din fotbalul românesc au avut emoţii foarte mari înaintea începerii prezentei ediţii de campionat. Criza economică devastatoare a lovit puternic şi fotbalul de primă ligă, susţinut financiar de magnaţi din domenii falimentare în momentul de faţă, cum ar fi imobiliarele. Cu puţine zile până la primul fluier de start din Liga 1, Internaţional Curtea de Argeş a renunţat la locul în prima ligă, pe care l-a cedat echipei Pandurii Târgu Jiu. Preşedintele Ligii Profesioniste de Fotbal, Dumitru Dragomir, a recunoscut că ar fi făcut orice numai să poată alinia 18 echipe la start.
Cum însă temerile privind sustenabilitatea echipelor româneşti persistă, şeful Federaţiei Române de Fotbal, Mircea Sandu, a afirmat că se ia în calcul varianta unei prime ligi mai suple, cu doar 16 echipe.
Nu doar criza le dă bătăi de cap conducătorilor de cluburi, ci şi noile reglementări fiscale. Cluburile vor trebui să verse la guvern sume consistente în contul salariilor mari pe care le oferă vedetelor din Liga 1. În plus, echipele, mai ales cele din provincie, vor pierde sprijinul financiar pe care îl obţineau de la autorităţile locale, lovite la rândul lor de criză.
În aceste condiţii, marea întrebare a debutului de sezon nu e cine se bate la titlu – sunt aceleaşi echipe: CFR Cluj, Unirea Urziceni, SC Vaslui, Steaua, FC Timişoara, Dinamo şi Rapid -, ci câte echipe vor termina sezonul.
ARTICOL 2:
Vedetele, doar în reclame. Mondialul vestiarului
Ieşirea lui Messi, fără gol după cinci meciuri, a pus capăt unui Mondial catastrofal al marilor vedete. Aşteptat să facă pasul spre istorie alături de Maradona, Messi a eşuat acolo unde eşuaseră, înaintea lui, Ribery, Rooney, Cristiano Ronaldo şi Kaka.
După ce Europenele au consacrat o anti-vedetă, un jucător fără lipici la gol şi la prima pagină, un om care străluceşte doar prin influenţa sa în jocul de echipă – Xavi, desigur -, laurii Campionatului Mondial au ocolit, la rându-le, frunţile auguste ale marilor vedete ale fotbalului de Champions League.
Cei de la care se aştepta totul nu au reuşit nimic. Ribery a înotat zadarnic la mijlocul terenului, Rooney a terminat cu o medie de un şut pe poartă, Cristiano a dat gol numai când mingea i-a căzut în cap, ca o pară mălăiaţă, lăsându-l pe Nătăfleaţă în faţa porţii goale, Kaka a alergat pe călcâie tot Mondialul şi a fost mai slab chiar decât Melo în repriza de coşmar cu Olanda, dând, prin stângăciile sale, semnalul de plecare acasă pentru Brazilia. Iar Messi a făcut PR pro bono portarilor pe care i-a avut în faţă, cu şuturi perfecte pentru parade de efect.
Apăsate de marketingul agresiv al lui 2010, vedetele care fac senzaţie în reclamele la Castrol, Adidas, Nike sau Pepsi au fost de nerecunoscut. A fost în fragilitatea lor ceva din artificialitatea lumii noastre. Nu de calităţi duc lipsă, ci de justa lor oglindire, de adevărata imagine a calităţilor lor.
Cocoloşiţi la super-echipele de club la care evoluează – acolo unde un întreg sistem de producţie a performanţei le e pus la dispoziţie -, marile vedete eşuează exact acolo unde au maximă libertate de exprimare, la echipele naţionale. Acolo nu-i mai ajută nici vidul de autoritate din vestiarul lui Domenech, nici rigoarea lui Capello, nici banderola de căpitan pusă pe tavă de Queiroz, nici realismul maniacal al lui Dunga. Şi nici pupăturile lui Maradona.
E greu la Naţională. Vestiarul e plin de jucători cu fiţe, respectul nu e garantat prin contractul de transfer, presiunea e ciudată, automatismele de la echipele de club nu există, iar adversarii sunt arţăgoşi. Tot mai bine e în reclame. Faci două fente, tragi trei şuturi şi trei duble, iei 3 milioane de euro, iar la final zâmbeşti.
Victoria Spaniei la Mondialul din Africa de Sud a fost victoria vestiarului său. Show-ul ţinut de Pepe Reina, rezerva căpitanului Iker Casillas, în faţa a zeci de mii de fani spanioli veniţi să salute la Madrid trofeul Cupei Mondiale, a fost, dacă mai era nevoie, un mic detaliu despre forţa vestiarului unei campioane. Despre acea chimie rară care – indiferent de numele şi de talentul celor ce îmbracă tricourile de la 1 la 23! – face diferenţa dintre o gaşcă de cartier (Franţa), nişte băieţi care îşi petrec concediul în cantonament (Anglia), un vestiar de MVP-uri neînţelese (Argentina), un batalion de vânători de glorie facilă (Olanda) şi o echipă campioană, stăpână pe sine, pe propriile-i limite şi pe propriile-i calităţi.
