Manhattan

ManhattanDin nou Times Square. Dimineaţă de aur şi-argint. Intersecţia din Centrul New-Yorkului ne întâmpină cu freamăt proaspăt, cu răcoare, cu luminozitate. Dinamica zilei se-nfiripă calm, preocupat, dar rapid. Lume în mişcare liniştită. Dar nu lentă. Oameni care merg la servici. Alţii care se-ntorc acasă. Turişti. Lucrători din serviciile de utilitate. (Ei sunt la treabă de mult!). Se-ncarcă maşini. Se descarcă mărfuri. O parte din magazine s-au deschis. Puţine. De asemenea – cafenelele, patiseriile, micile restaurante. Inclusiv cele cu auto – servire, pentru micul dejun frugal. Înăuntru – cei care au tipicul lor matinal; sau nu… Nelipsite sunt omleta cu şuncă prăjită, cafeaua tare, sau cea decofeinizată, salata asezonată ori cutia cu fructe cojite şi tăiate în cuburi; pateuri, mezeluri, sandvişuri proaspete. Poţi lua şi la pachet. Cutiile din plastic aşteaptă. Poţi să mănânci repede şi bine, după cum vrei şi după cum te lasă punga… Există şi cafenele elegante, cu geamuri mari, prin care se văd dudui elegante, pe scaune înalte, cu ţigarea lângă ceşcuţa de pe masă, cu tipi căutând febril în laptop, şi, alături de ei, o salată de frunze. Câte un domn mai între două – trei vârste – cu „New York Times” deschis pe fugă, foiletând… Cafenelele elegante sunt pline mereu. Există şi magazine cu vânzare de alimente, un fel de băcănii mai mari, dar care au şi sală de mese şi autoservire. Aici se gă­sesc şi unele măncăruri gătite. Există tot felul de unităţi unde micul dejun e rapid, gustos, atrăgător. Nu costă o avere!
Times Square. Staţia autobuzului nostru. Supra-etajat. De culoare roşie. Autobuzul nostru, pentru un tur de oraş. Aşteptăm. Rând. Nimeni nu concepe să se-nghesuie. Nimeni nu vrea s-o ia înaintea altuia. Urcăm. Suntem la-nălţime! La etajul maşinii. E puţin răcoare. Vântul şi imaginile îţi intră prin pori. Nu sunt geamuri. Pentru mine, care mai şi filmez, e un avantaj în plus. Pornim. Nici nu ştiu ce să fac mai întâi. Să gust plăcerea fascina­ntă a primelor contacte cu marea metropolă, sau să filmez, ca să opresc clipa pe peliculă? Amândouă, deodată, nu sunt posibile. Mă trezesc căscând gura şi uitând de scula din mâna mea de vânător de imagini. Umblu la aparat, greşesc, apăs pe butonul care nu trebuie. Autobuzul aleargă, ghidul îşi face „show”-ul, un adevărat show, expus cu suflet şi ştiinţă. Şi spus foarte tare, dar foarte tare, la microfon. Un show patrio­tic, local şi american, şi presărat cu curiozităţi sau, uneori, cu glume pe care, nu de puţine ori, personal, nu le gust… Schema e aşa: cu biletul cumpărat de la Franky, agentul de vânzări de la colţul străzii, îmbrăcat cu o pelerină scurtă, tot în culoarea autobuzului turistic (şi înconjurat de alţi 10 -12 vânzători ca şi el, majoritatea „de culoare”, adresându-se şi cu pliante aproape fiecărui trecător, fără a insista însă, spre a nu tulbura ritmul şi atmosfera străzii, dar şi pentru a „prinde” un alt potenţial client) – cum spuneam, cu biletul pe care-l achi­ziţionasem avem posibi­litatea să coborâm în ori ce staţie. Urcăm din nou, apoi, într-un alt autobuz, de aceeaşi culoare, când vrem. Şi tot aşa. Numai putere şi timp să avem!
Să fie clar. Rândurile mele se adresează celor ca mine, care încă nu au cunoscut New York-ul, unora care nici nu şi-au permis să viseze la o astfel de călătorie, dar nu aduce anul, ce aduce ceasul. Ceasul cel bun! Desigur, nu eu am descoperit America, şi nici nu intenţionez „să mă dau rotund”. Voi spune numai lucruri cunoscute, pentru cei care nu le cunosc. Deci, oricât de pătimaş după senzaţional aş fi, e vorba numai de ce m-a frapat pe mine, strict personal, încât, cu siguranţă, „senzaţionalul” meu poate fi banal, chiar foarte banal, pentru cei care ştiu deja ce trebuie ştiut, într-un astfel de periplu. Vă sfătuiesc, prin urmare, cei din această din urmă categorie, superiori fiindu-mi, să-mi daţi pace şi să renunţaţi la această lectură…
Aşa! Şi acum, să mergem mai departe şi să vă redau câte ceva din marea mea aventură. Mă doare puţin spatele, dar sunt aici, la New York!, înţelegeţi Dumneavoastră? La New York!!! Eu, neînsemnata picătura din acest ocean sunt la fel cu imensa apă multicoloră de aici, plin de energie, de succese, de tumult, de potenţial al uraganelor, sau de mari descoperiri în slujba vieţii, a omului! Spatele meu? Mai contează el?! Nici nu există. Aşa că beau Aghiazmă, deşi nu mă cheamă Grigore, şi mă bucur de farmecul unei religii deosebit de laice, care se chemă, pur şi simplu, New York. „Laice”, este, de fapt, impropriu spus. Oraşul acesta imens, cât o ţară (numărul de locuitori e mai mare decât al Israelului, de pildă), e un conglo­merat de religii – şi de atei! – şi e un conglomerat de naţii, de oameni care îşi aparţin lor înşile; mai întâi şi mai întâi – lor înşile!… Îi vezi pe stradă, la muncă, la teatru, la cinema, la colţ de stradă, în parcuri sau restaurante, la doctor sau la întâlniri romantice ori de alt fel. Dar e timpul să vedem ce se poate vedea. Pe fugă, desigur. M-au durut şi picioarele de atâta mers, căci ne-am plimbat enorm de mult pe străzi. Dar cine mai ţine seama de picioare?! Ele cu ale lor, eu cu ale mele. New York – „per pedes apostolorum”, dar şi din autobuzul roşu, cu etaj şi ghizi aprigi! Plouă, ninge, e arşiţă – ei cu microfonul şi cu poveştile lor despre oraşul de vis şi realitate, care îşi trăieşte libertatea în fel şi chip. Statuia Libertăţii îi binecuvântează şi-i aprobă. În fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă. Deodată, ce ne-am zis? O privire şi mai cuprinzătoare s-ar putea să avem dacă privim marele oraş metropolitan de sus, de pe un zgârie nori. Zis şi făcut. New York-ul de pe acoperiş! De pe acoperişul lumii. Coborâm la staţia de la Empire State Building… Cândva asta a fost cea mai înaltă clădire din New York. A deţinut acest record zeci de ani. Dar şi acum, „Empire” este, după părerea unor experţi în materie, una din cele mai înalte clădiri de aici şi, cu siguranţă, spun ei, cea mai frumoasă. Dar nu cred că frumosul poate fi descris. Trebuie simţit, înţeles, absorbit. Ori cum însă, turnul imens are supremaţia numelui său. Şi nu întâmplător. Blocul este amenajat pentru valurile de turişti, care vin şi vin… Un calcul relativ exact arată că de la inaugurarea acestui Observator, în 1931, mai mult de 110 de milioane de oameni au vizionat poate cel mai mare spectacol al omenirii, jucat de mii şi mii de actori, având cea mai mare reţetă de casă. Ca vizitator, care plăteşti taxa de intrare, eşti bine venit oricând. Dar să relevăm că în acest turn imens lucrează sau locu­iesc 16.000 de oameni (cam cât populaţia unui orăşel aşezat pe verticală). Ai de urcat aici 102 etaje, şi asta se realizează în 50 de secunde, dacă foloseşti – cum altfel?! – unul din cele 73 de lifturi care funcţionează fără ca măcar să simţi!
„Zgârie Norii” sunt una din vechile cărţi de vizită ale New York-ului. Oraşul a deţinut adesea primul loc în lume, cu cele mai înalte clădiri care s-au construit… Spiritul ambiţios, competitiv, este energic şi demonstrativ. Oamenii aveau nevoie să-şi dovedească lor, în primul rând, că totul e posibil. Ideea de zbor, de înălţare, o vom mai găsi la americani, e o obsesie, o superbă obsesie, prezentă şi prin Brâncuşi (Da, da! Brâncuşi – cum am mai spus, la timpul potrivit) şi prin multe şi atât de diverse rea­lizări ori tendinţe din ştiinţă şi tehnică, din artă şi finanţe, din filozofie şi iubire. La Washington vom vedea „Muzeul cuceririi cosmosului”. E doar un exemplu care ilustrează concret deviza nespusă, dar prezentă permanent, în mintea americanilor: „Sus, tot mai sus!”. Sloganul milionarilor şi al miliardarilor – ei sunt, de fapt, unul din marile motoare ale lumii – este perfecţiunea, lucrul excelent făcut, dar şi profitul, cât mai sus! Iar de la milionari la omul de rând este, cred, o distanţă de cel puţin 100 de etaje. Totuşi legătura se face, şi suflul aerului pur, al înălţimii şi al tendinţei de înălţare, de zbor, de autodepăşire, de vieţuire şi supravieţuire, se face eficient, la fiecare palier, de sus până jos. Vitrinele străzii, maşinile elegante, actele de cultura – unele, nu puţine, destul de costisitoare – restaurantele, hainele, totul te îndeamnă să respecţi regulile succesului, să fii inventiv, deştept, competitiv, să dai totul ca să primeşti cât mai mult!
Revin la zgârie nori, la istoria construcţiilor din New York: prima din seria de clădiri dintre cele mai înalte, construită în 1890, s-a numit New York World Building (106 metri, măsuraţi până la vârf). Cei mai celebri „zgârie nori” sunt, pe lângă cel către care ne îndreptăm (şi care are o înălţime – măsurată până la vârful de pe acoperiş, de 449 metri), Clădirea Chrysler (cu 319 metri până la vârf) – se află vizavi de Gara Centrală, Centrul Rockefeller şi altele… Dar din această serie, două sunt lipsă. Mă refer la cele două Turnuri gemene – zgârie nori, de o înaltă semeţie, de cea mai înaltă semeţie, până mai ieri, World Trade Center (528 metri), distruse nu de prea mult timp. E vorba de acel parşiv pumnal înfipt în inima omenirii, încă sângerândă. Un pumnal al invidiei şi gândirii negre, al terorii – pericolul cel mai mare care poate exista acum sau oricând! Locul acesta al dezastrului este în prezent cu escava­toare, macarale, maşini mo­derne, ingineri, arhitecţi, lucrători nu prea mulţi, ba chiar puţini, neridicând, deocamdată mai NIMIC peste nivelul pământului. Locul dezastrului se numeşte, zguduitor: Ground Zero! Spre terasele Observator de la etajele 86 şi 102 ale lui „Empire State Building” urcă anual peste un milion de vizitatori dintre care, marea majoritate, fac parte din cele 47 de milioane de turişti, pe an, ai New Yorkului – ei cheltuind, în acest magnific oraş, 30 de miliarde de dolari… Acest bloc imens şi impunător, ridicat în 1931, este deservit de sute şi sute de femei de servici, ca şi de oameni de ordine, casieriţe, îndrumători, portari, paznici, electricieni, întreţinători de ascensoare, de aparate de aer condiţionat, de frigidere etc., etc. Corpul solid şi suplu al lui „Empire” conţine 37 milioane metri cubi de beton, precum şi alte materii prime specifice construc­ţiilor de acest gen. Şi dacă cineva este curios în privinţa întreţinerii unei vieţi civilizate, să notăm doar o simplă informaţie care, poate, ne va ajuta să ne facem o idee: instalaţia de apă de aici însumează nu mai puţin de 120 kilometri de conductă.
Sus, la „Observator”, pe terasă, ne aşteaptă un spectacol de o rarisimă frumuseţe! Şi parcă se-aude cunoscuta melodie „New York, New York”… Jos, la picioarele noastre, o colosală concentrare de energie umană, de viaţă, cu bucurii şi tristeţi, cu victorii mari sau de-o clipă şi cu triumful, esenţial, al existenţei. O existenţă demnă, pentru cât mai mulţi. Demnă şi liberă.
Privită de pe-acoperişul lumii – viaţa pare însă mai lentă, mai domoală, mai mecanică şi mai ireală. Şi-n unda transcedentală a extazului, văzând dimensiunile gigantismului devenit cam liliputan, te-ntrebi, ca un filozof de doi bani: „Şi totuşi, ce e omul?!”.
Mă scuzaţi… Pauză de pu­blicitate!