ray_arco

ray_arcoÎntr-adevăr, a fost odată ca niciodată într-o ţară frumoasă şi aproape exotică cu frumuseţi naturale ca o altă Elveţie în Europa de Est având în plus un fluviu ca Dunărea, o plajă ca la Marea Neagră şi nişte munţi ca şi Alpii. Un pământ bogat, o vegetaţie mi­rifică, o populaţie diferită şi pestriţă, dar şi animale, păsări şi alte specii convieţuitoare, iar fenomene paranormale, câte şi mai câte. Cu patru anotimpuri bine definite, vara abia aşteptam pătura albă a iernii, iar iarna abia aşteptam vara să mergem la mare la nudişti sau la munte ca cer­cetaşi, ca străjeri sau ca tineri îndrăgostiţi cu frumuseţea naturii şi cu ei însuşi. Pe parcurs, ne-am dumerit că tezaurul ţării nu era numai în pământ sau de-alungul pajiştelor, dar şi în cultura bogată înrămată atât de o arhitectură brâncovenească sau ca în vestul Europei înaintea celui de al Doilea Razboi Mondial, cât şi de o educaţie care a supravieţuit celor două razboaie mondiale cu ale lor ocupaţii asupritoare. Da, a fost odată ca niciodată, când respectul de sine, de muncă şi cel al vecinului era primordial, iar cinstea mai presus de toate. A fi român era o acoladă pozitivă şi un compliment în acelaş timp. Cultura şi inventivitatea românului a fost recunoscută de mult peste hotare şi ca atare, mulţi concetăţeni şi-au găsit un făgaş creativ şi în Vestul Europei cât şi peste Atlantic unde au găsit mai mult spaţiu şi ajutor material ca să-şi făurească visurile. Noroc că literatura, fotografiile şi filmele de pe timpuri confirmau o bună parte a sufletului român născut din sânge pur Daco-Roman cu mici influenţe adoptate odată cu emanciparea unui popor bântuit de influenţe străine ce i-au fost impuse sau adoptate ca o mărturie a unei civilizaţii europene. Şi iată că de curând în Las Vegas, am descoperit librăria unei edituri franceze care vindea cartea Reginei Maria din 1939 pentru modesta sumă de 18.000 de dolari! Aşa că dacă multiplicăm coeficientul ăsta, vă închipuiţi ce valoare totală ar avea literatura română!
Noroc că folclorul şi artizana­tul poporului de baştină şi atât de talentat, a ţinut piept invaziilor de toate naturile supravieţuind nemerniciile ignoranţilor. Numai că dat fiind timpurilor aprige, lustrul a-nceput să-şi piardă sclipirea, limitând astfel şi roadele naturii ce-au alimentat şi alimentează sufletul românesc. Dar iată că pe ici colo atât în ţara mumă ca şi în diapora, acest lustru îşi menţine tenacitatea şi romantismul subconştient ce ne alimentează memoriile momen­telor trăite pe pământul natal şi ca atare, dorul de a-l mai vizita şi a-i gusta frumuseţiile. Cât despre mentalitatea poporului care în mare parte este încă prizoniera fenomenului de apărare, de sine mai întâi şi mai apoi de ceilalţi, pare că domină filmele recente care în sfârşit ilustrează tragedia prin care a trecut poporul, cât şi tarele artistice în care se mai înnoată.  Cu toate acestea, re­putaţia culturii noastre, şi cea a sufletului românesc, au lăsat impresii adânci atât în sânul celor care ne-au năvălit, a turiştilor care ne vizitează, şi a celor care cunosc pe cei de provenienţă română în străinătate. De curând am fost la Festivalul Filmlui din Istanbul şi le-am spus că sunt american, au fost foarte politicoşi şi congeniali. Dar dacă le-am spus că sunt de origine română m-au asaltat cu îmbrăţişări. La fel în ţările latine şi mai mult sau mai puţin în Orientul Mijlociu, Africa şi Asia. În China oficialii nu s-au sfiit să suspine reflectând că România nu mai e ”ca pe vremuri”, referindu-se la România comunistă, după care s-au scuzat oarecum că şi-au data arama pe faţă. Ar fi grozav dacă am putea înţelege, bazat pe potenţialul noilor generaţii şi aspiraţiile lor în cadrul comunităţii globale, că abia acum the leisure industry (industria timpului liber) este chiar mai importantă ca venit economic decât industria grea. Că atât turismul, artizanatul, folclorul şi cultura – fără de care nu există turism –  au o contribuţie semnificativă atât educaţiei poporului băştinaş cât şi celor care ne vizitează şi care-şi dau seama la faţa locului că legendele populare sunt mai valoroase decât bârfele şi mizeriile zilnice. Altfel, nu avem cum să schimbăm nă­ravurile umanităţii atât de bine exprimate de Caragiale şi alţi sfinţi ai culturii române. Iar noi, cei din Diaspora, simţim lipsa doinelor şi a humorului şi înţelepciunii populare nepătate de pojghiţa unei pseudo-civilizaţii la care aspirăm, şi ne e dor de valoarea incontestabilă la care au ajuns foarte puţini şi a căror majoritate a fost acceptată în analele lumii. Hai să dăm mână cu mână….