Seara târziu, în metrou, revenind acasă de la Opera din Sydney, unde am asistat la recitalul concertant al Angelei Gheorghiu, un cuplu australian mai în vârsta, probabil observând revista-program ce-o aveam sub braţ, a intrat în vorbă cu soţia mea şi cu mine, strigând aproape (şi el şi ea intr-un glas, parcă): „Nu-i aşa că publicul australian a luat-o razna?! Nu am mai văzut atâta entuziasm însoţit de ovaţii şi bătăi din picioare pentru encors (bisuri)!”. Se vedea ca sunt clienţi vechi şi versaţi ai operei, şi pentru că ceea ce spuneau îmi umplea sufletul de mândrie, am dat din cap aprobator, încurajându-i să continue. „Noi australienii nu ne prea manifestăm în felul acesta nici măcar la meciurile de rugby!”. Înainte ca bătrâneii să mă abordeze, mă gândeam că poate eu, român fiind, sunt tendenţios în aprecierea efectului mai mult decât electrizant al divei divine originare din România, recunoscută ca cea mai buna soprană din generaţia curentă.
Recitalul Angelei Gheorghiu a fost acompaniat de Orchestra Operei din Sydney dirijată de nimeni altul decât Tiberiu Soare. A fost bazat pe arii, în majoritatea lor, din Puccini şi Massenet, cu ceva Bizet încorporat pentru echilibru – piese alese în mod vădit ca să pună în valoare talentul interpretativ dramatic al artistei. A fost presată de public să acorde patru bisuri, şi a făcut faţă cu brio celebrei „Mio Banbino Caro”, apoi unui cântec popular românesc, urmat de „I could have Danced All Night” şi încheind cu „Granada”. Uşor, veţi zice. Da, dar artista avea nevoie să se distreze puţin după minunatele, dar extrem de dificilele „Vissi d’arte”, „Sola perduta abbandonata”, „Pleurez mes yeux”, sau „Un bel di vedremo” cu care adusese publicul aproape de delir în miezul concertului. Vocea catifelată cu amplitudinea cunoscută, timbrul şi frazarea perfectă, subtilitatea poetica şi arta de scenă, toate au contribuit la creşterea progresivă a temperaturii emoţionale cât şi a tensiunii arteriale a fiecăruia din noi cei prezenţi în sală. Pentru că publicul a rămas uimit nu doar de voluptatea vocii artistei ci şi de garderoba ei, pe care a schimbat-o de trei ori pe parcursul serii. În prima parte a intrat în scenă într-o rochie de o senzualitate… pură, sau puritană, dacă vreţi, ţinând cont că a început recitalul cu o arie din Haendel, rochie care ne-a dezvăluit mult mai mult, în paralel descoperirea materialului muzical aşteptat, de către cu vocea ei sublimă (soţia mea a priceput, în fine, de ce cumpărasem bilete în rândul trei din faţă, exact pe mijloc!). După pauză, pentru perioada „Spaniolă“ a recitalului, Angela a purtat or rochie bolero clasică, neagră şi pe corp, scoţăndu-i în evidenţă pe deplin formele… afară doar de cele muzicale propuse de Bizet, pentru ca la partea finală şi la bisuri, să poarte o roba roz-bordeaux, cu ruj asortat (la rochiile negre purtase ruj roşu sîngeriu).
Cuplul din tren nu s-a oprit doar la Angela, ci a menţionat cu admiraţie şi intepretarea din interludiu a Rapsodiei nr.1 de Enescu. Şi-au exprimat admiraţia faţă de textura, energia, melodicitatea şi poezia muzicii enesciene, şi de aplombul lui Tiberiu Soare, care deşi n-a avut decât căteva zile la dispoziţie pentru repetiţii, a reuşit să imprime orchestrei din Sydney caracterul profund românesc al acestei capodopere. La acest punct al discuţiei, rezistenţa mea admirabilă până aici, a cedat, de fapt trebue să dau vina pe soţia mea – care a izbucnit să le spună interlocutorilor noştri că suntem români… de unde au început multe alte întrebări şi cereri de clarificare despre Gheorghiu, Roberto Alagna (fostul ei soţ, şi mare tenor), Enescu. etc. etc. etc.
Revenind la concert, este clar că pentru publicul din Sydney evenimentul a avut un caracter unic – once in a life time. Este puţin probabil ca Angela Gheorghiu să se reîntoarcă la Sydney. Programele divei sunt stabilite pe următorii 4-5 ani. Aşa că reacţia entuziastă de nivel „razna“ a fost răspunsul absolut adecvat pentru o asemenea performanţă a unui artist de un asemenea nivel. Gheorghiu a reuşit să provoace un răspuns eminamente latin, ca pe stadioane, la o audienţa australiană obişnuită să raspundă reţinut. Afară de materialul muzical şi calitatea excepţională a vocii, Angela ştie ce înseamnă joc scenic, dramatism adecvat, şi de asemenea cât şi cum anume să flirteze cu publicul. Iniţial credeam că flirtează numai cu mine, şi-i zâmbeam conspirativ din rândul trei – dar curând m-am dat seama că ea cucerea de fapt pe toată lumea din sală! Un artist complet, pe care Sydney-ul a ştiut să-l aprecize. Once in a life time.
