elogiul_cartii

Moto

„Simţi cum îţi dă inima dintr-odată

ţi-o dă, cum ţi-ar da un măr”.

Ion Vlasiu

– Sibinaa, Sibinuţaa, mai lasă cartea şi stânge lampa că se gată fotoghinu…

Vocea mamei care nu poate adormi de grijă se aude din camera alăturată.

-Da mamă, da, o sting imediat, mai am puţin de citit. Dar eu nici gând să-i dau ascultare.
– Sibinaaaa, se aude iar şi n-am încotro. Cobor fitilul, suflu-n lampă şi ies în verandă.
E o noapte caldă de vară, cu aerul parfumat de ierburi înflorite. Crişul e la doi paşi de casa noastră. Peste sălciile şi plopiii ce-l mărginesc se ridică o lună mare, strălucitoare. Imi iau carte a, ies pe verandă  şi încep să mai descifrez câteva rânduri la lumina farului noptatec.

 

Sunt în vacanţă, am scăpat pentru trei luni de şcoală şi de  internatul Liceului Sanitar de la Oradea. Acolo ne era interzis să citim alte cărţi înafară de manualele şcolare şi notiţele luate la orele de curs, fiindcă nici manuale nu prea aveam. În cei patru ani de şcoală am umplut zeci de caiete, mii de pagini de notiţe. Profesorii noştri  medici, dr. Carol Mozes, dr. Curteanu, dr. Dinu, dr. Wolghemuth, Dr. Colea, dr Feier, dr. Sirban ş.a, ne dictau lecţiile la materiile pe care ni le pr edau – anatomie şi fiziologie, medicină internă, pediatrie chirurgie, dermatologie neurologie, etc, etc… – fiindcă trebuia să fim bine pregătite, după absolvire. urmând  să fim repartizate în satele fără medici! Doamne, câte caiete cu notiţe am umplut şi acum nu mai  am măcar o pagină la care să mă închin! Cine ştie pe unde s-au risipit, sau o fi aprins tata focul cu ele…

 

Colegele externe ne mai aduceau totuşi de acasă romane pe care le citeam pe ascuns să nu ne prindă doamna pedagogă. Din păcate, trebuia să le înapoiem cât mai repede, aşa că, într-o noapte, împreună cu colega Claudia Daltin aşezate pe capacul de la toaletă, citeam de zor la pagini diferite  cartea „Carne din carnea mea” o poveste americană, despre un tânăr condamnat la scaunul electric. Din păcate i-am pierdut urma Claudiei Daltin a cărei părinţi italieni se stabiliseră în comuna Talpoş. Se spunea că după ce-a terminat medicina la Cluj, s-ar fi stabilit în America!

 

Forţa de atracţie a cărţilor asupra mea a fost dintotdeauna ieşită din comun. La început citeam tot ce – mi cădea în mână, dar mai tărziu căutam anumiţi autori despre care auzisem, sau care – mi  plăcuseră la prima lectură. Subliniam pasajele care mă impresionau mai tare, iar cu timpul mi-am alcătuit o bibliotecă adevărată şi pe gustul meu.
Am călătorit mult cu ajutorul cărţilor. Peisajele geografice şi peisajele sufletelor umane cu marile înălţimi şi adâncile lor prăpăstii m-au ajutat să înţeleg şi să aflu cât mai multe despre ceea ce numim viaţă, viaţă care ne îngenunchiază  şi ne supune. Dar suntem lăsaţi să ne zbatem, să ne facem planuri, şi să  visăm la fericire.
Dac-am şti de la  bun început că nimeni nu este scutit de suferinţă şi de eşecuri, ne-am mai chinui atâta? Nimeni nu vine pe lumea asta decât pentru suferinţă. Târziu, de la înălţimea vârstei, facem eforturi  să ne amintim de puţinele clipe fericite pe care le-am avut într-o viaţă…
Dar să revin la visuri şi la cărţi. Ce evadări, ce simţăminte înălţătoare îţi dă lectura unei cărţi bune. În eroii cărţilor citite mi-am regăsit aspiraţiile şi dorinţele de realizare, dintre care cea mai puternică  a fost aceea de a deveni scriitoare. Mergând pe stradă, în autobuz sau în tramvai  în minte compuneam dialogurile viitoarelor mele personaje de roman. Visam să-l cunosc personal  pe scriitorul Cezar Petrescu ale cărui cărţi, AURUL NEGRU, ÎNTUNECARE şi trilogia LUCEAFĂRUL, NIRVANA şi CARMEN SAECULARE, îmi tulburaseră mintea, alungându-mi liniştea. Prea timidă, n-am găsit calea să ajung la el şi nici mai târziu n-am aflat vreun mentor care să-mi dea curaj.
Scriitorii cărţilor mele preferate au rămas într-un turn de fildeş, inaccesibili, ca şi artiştii pe care-i admiram la teatru. Cum aş fi putut bănui atunci, că într-o bună zi, prin preocupările mele reportericeşti voi afla cât sunt de vulnerabili aceşti zei pe care-i aşezăm pe un piedestal de neatins. De unde să fi ştiut că şi-n omeneştile lor slăbiciuni, ne depăşesc pe noi, oamenii simpli, admiratorii lor.
Prima revelaţie de acest gen este şocantă. Dar cărţile, cărţile sunt ca pâinile pentru suflet şi din fericire sunt întotdeauna din belşug. O viaţă de om nu ţi-ajunge să le citeşti pe toate. Şi într-o bună zi, într-un tărziu descoperi o carte veche, o carte minunată care ţi-a scăpat la apariţie.
Le cauţi şi pe celelalte, scrise de acelaşi autor, le parcurgi ca într-o transă. Ai vrea să-l cunoşti pe cel care le-a construit, dar el nu mai este. Acum când ai avea curajul  să-i scrii sau pur şi simplu să-i telefonezi, el nu mai e….
Am scris aceste lucruri cu gândul la întâlnirea mea cu cărţile  sculptorului  ION VLASIU. Eram acasă la Tinca. Mama fiind bolnavă, toată ziulica roboteam, iar preocupările mele nu erau prea artistice.
S-a întâmplat ca fosta mea profesoară de la Gimnaziul din Tinca, doamna Norica Laza, să-mi împrumute o carte de cinci sute de pagini scrisă  de Ion Vlasiu „AM PLECAT DIN SAT”. Se legau nişte lucruri… Doamna Laza, ca şi Ion Vlasiu îşi are originile în Lechinţa Maramureşului. Învăţătorul, evocat de Ion Vlasiu în carte, a fost chiar bunicul doamnei profesoare, iar eu deţin o parte din colecţia Revistei LAMURA, sosită pe chiar adresa acelui învăţător care era abonat la Revistă  prin anii ’20-’30. (Dlui. George Negruţiu învăţ. Lechinţa, jud. Turd-Arieş.). Revista conţine multe articole semnate V. VIOCULESCU şi iată cum se leagă cărţile între ele. Dar nu aceste amănunte m-au determinat să citesc cartea care mi-a adus atâta bucurie. Seara după ce mama se culca, mă retrăgeam în camera mea şi citeam până  ce mi se închideau ochii, fermecată, luînd-o cu mine până şi în somn.

 

Acum, mama care vedea lumina prin crăpătura uşii dintre camerele noastre, nu mai striga la mine să sting becul… Mai mult, zarea aceea de lumină îi da o linişte, ştiind că cineva veghează alături. Chiar mi-a spus într-o dimineaţă: Ce bine am dormit ştiindu-te acasă…
Când am ajuns la Bucureşti am căutat şi celelalte cărţi ale  Ion Vlasiu: SUCCES MORAL, O SINGURĂ IUBIRE, JURNALELE… Mi-am regăsit sufletul în paginile acestor cărţi, în căutările autorului sculptor, plecat din Lechinţa, la Cluj, la Bucureşti, la Paris, ba chiar şi-n America. S-a dus să-şi cioplească acolo propria statuie. Şi şi-a făcut-o, atât de bine, atât de durabilă!
Cărţile lui cu caracter autobiografic, evocă lumea satelor de unde a plecat şi lumea oraşelor pe unde a colindat, nu numai cu talent de mare condeier, dar şi cu mare sinceritate şi plasticitate.
Mi-am regăsit parcurgându-i paginile, voluptatea cu care i-am citit pe Panait Istrati şi Jack London, pe Mihail Sadoveanu şi Lev Tolstoi, pe Vasile Voiculescu şi John Galsworthy, pe Cezar Petrescu şi Thomas Hardy. M-am regăsit  pe mine şi visurile mele de a deveni scriitoare. O tentaţie ca un dor, s-a cuibărit în sufletul meu, să iau trenul să ajung la Lechinţa şi la Ogra, la Oarba şi  la Cipău, să văd Mureşul în care el povesteşte că s-a scăldat de atâtea ori…
O altă surpriză mi-a prilejuit prietena Magda Mitraşca, profesoară de limba română la Oradea. Am amintit într-o discuţie cu ea despre cărţile citite şi nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că Magda şi-a dat examenul de diplomă cu subiectul  „Opera literară a lui Ion Vlasiu”. A fost chiar şi atunci o surpriză pentru respectiva comisie… Cât m-am întristat aflând că Magda l-a întâlnit într-o vacanţă la mare, dar i-a lipsit curajul să i se adreseze. Cineva i-a  arătat un bătrânel spunându-i:

– Uite, domnul acela, este chiar Ion Vlasiu. Du-te şi salută-l, du-te şi vorbeşte-i, spune-i despre admiraţia  ce-i porţi.
Numai o ardeleancă ca Magda, putea fi atât de timidă, încât să-şi vadă idolul la doi paşi de ea, fără să-i adreseze un cuvânt, contemplându-l în tăcere…

Am suferit eu, pentru acea ocazie pierdută pentru totdeauna, pentru clipa care nu se mai întoarce! Mai bine nu-mi povestea…