Dacă treci prin Statele Unite ale Americii şi ţi se iveşte ocazia să vizitezi uriaşa metropolă Chicago din statul Illinois, oraşul minune al secolului al XIX-lea, de care preşedintele Barack Obama este atât de mândru, te poţi socoti un om fericit. Visam demult la o asemenea vizită şi în sfârşit, în august, 2009, am reuşit să-l vedem împlinit.
Cum să nu-ţi doreşti să vizitezi acest oraş, care, datorită importanţei lui economice, trece astăzi drept capitala neoficială a părţii interioare a statelor Unite! Ştiam că oraşul Chicago a avut un ritm de dezvoltare alert începând de la jumătatea secolului trecut, ajutat de poziţia sa geografică, de resurse naturale din zonă, de tehnica avansată şi de hărnicia oamenilor, dar acum puteam să vedem „cu ochii noştri” cum a ajuns o uriaşă metropolă, port pe litoralul marelui lac Michigan. E supranumit şi „oraşul care munceşte”, dar mai poartă încă un supranume: „oraşul vânturilor”, „windy city”, datorită vânturilor puternice care sunt foarte prezente în tot timpul anului. Scurta sa istorie ne spune că prima atestare există din 1803 când armata americană a construit un fort de apărare. Abia în 1825 s-a transformat în oraş. La început a fost o mică localitate de frontieră, iar astăzi este al treilea mare oraş din SUA cu o populaţie de 6.800.000 locuitori şi este un centru important de industrie, comerţ, cultură şi sport. Este sediul unora dintre cele mai renumite instituţii de învăţământ din Statele Unite, iar locuitorii sunt mândri că în oraşul lor îşi desfăşoară jocurile unele dintre cele mai puternice echipe sportive naţionale.
Ne-am amintit şi de faptul că numele oraşului Chicago este legat de lupta dusă de muncitori pentru condiţii de viaţă şi de muncă mai bune. În 1887 un mare miting al muncitorilor a fost reprimat cu violenţă de către poliţie. În memoria victimelor de atunci, ziua de 1 Mai, data mitingului, a fost aleasă drept Ziua internaţională a muncii, zi pe care noi am trăit-o în România un lung şir de ani cu mare alai. De asemenea, de numele oraşului Chicago mai este legată şi trista faimă de a fi numit capitala crimei organizate din Statele Unite în epoca prohibiţiei din anii ‘20. Oraşul este faimos şi pentru cluburile de jazz şi blues. Dar pentru noi cea mai deosebită trăsătură a oraşului, rămâne incontestabil, arhitectura de-a dreptul uimitoare. Sunt clădiri cu stiluri diferite care se îmbină armonios, construcţii celebre, cunoscute în toată lumea. În admiraţia cu care le-am privit, nouă ni se părea că trăim o adevarătă simfonie a clădirilor. De aceea pentru noi, multe din celelalte valori ale acestui oraş rămâneau în umbra celebrităţii construcţiilor. Ne fascinaseră demult imaginile cu zgârie-norii vestiţi în toată lumea şi rămăsesem cu gândul suspendat la ele. Când vorbeşti despre ceva ce n-ai văzut decât în filme sau fotografii, rămâne ca ceva mort, dar dacă vezi, se naşte ceva nou, ceva în care pulsează viaţă. Şi în noi a pulsat multă viaţă în cele câteva zile de vizită.
Şi, într-adevăr, plimbându-ne pe jos, am respirat aerul pe care l-am trăit privind arhitectura măreaţă, modernă care domină centrul, o adevărată minunăţie. Deşi are un sistem de transport în comun foarte bine pus la punct, Chicago este un oraş făcut să-l vezi pe jos. Totul e clar, organizat, planificat, cu adrese uşor de găsit. Primul contact cu oraşul te impresionează prin conturul clădirilor proiectate pe linia de orizont. Înalţimea multor clădiri, unele peste 60 de etaje, ne producea ameţeală, ne făcea să rămânem cu gâtul strâmb, privind mereu în sus. Simţeam apăsătoare micimea fiinţei umane. Acolo am reflectat asupra unei idei. Ne-am amintit de un răspuns pe care ni l-a dat un ghid turistic, cu mai mulţi ani în urmă, pe când ne aflam în Atena. L-am întrebat de ce în Atena nu sunt clădiri aşa de înalte ca în alte oraşe mari ale lumii şi răspunsul lui a venit înţelept, ca din gura filosofului grec Protagoras: „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Avea dreptate ghidul, căci senzaţia pe care o trăiam acum la prima vedere a uriaşelor clădiri era şi aceea de înfricoşare, alienare şi nevoia urgentă de evadare.
Este o părere unanim acceptată de toată lumea că zgârâie-norii au luat naştere în Chicago. În anul 1871, un devastator incendiu a distrus o treime din oraş, dar nu şi energia oamenilor, aşa că oraşul a fost reconstruit din temelie. Străzile au devenit mai largi, iar condiţiile sanitare mult mai bune. Arhitecţi vizionari au construit clădiri frumoase, interesante, moderne, îndrăzneţe pentru acea vreme, rămase în mare admiraţie şi astăzi. S-au construit clădiri înalte folosind pentru prima dată ţevi lungi de oţel, asigurându-se astfel rezistenţa faţă de vânturile puternice din zonă. S-au realizat clădiri aşezate pe piloni umpluţi cu beton de stancă fiind fixaţi de stratul de roci din pământ. Aşa a fost construit turnul Sears, numit de anul trecut Willis Tower, finalizat în 1973, unul din primii zgârie-nori din lume. Scheletul turnului e alcătuit din 9 uriaşe ţevi, de înălţimi diferite, care au secţiunea transversală de formă patrulateră, formând la bază un pătrat uriaş cu latura de 69 de metri. Clădirea are 110 etaje, înaltă de 442 de metri, dar cu cele două antene de televiziune, atinge 520 de metri. După distrugerea World Trade Center, Sears Tower a devenit cea mai înaltă clădire din SUA şi a cincea din lume.
Turnul are 16.000 de geamuri de culoarea bronzului care sunt spălate de şase maşini automate de spălat geamuri, de opt ori pe an. În dorinţa de a atrage cât mai mulţi turişti, în anul 1985 i s-a adăugat un pavilion de vizionare pentru turişti (1,5 milioane anual), la etajul 103 de unde se poate admira superba panoramă a oraşului. Când am urcat cu liftul la acest pavilion, nu numai că ne-a dus într-un neaşteptat de scurt timp, un minut şi câteva secunde, dar nu am simţit nici momentul plecării, nici pe cel al opririi. Ca să privim panorama oraşului şi să facem fotografii, de pe terasa cu balcoane numai din sticlă, ne-au trebuit multe minute de acomodare. Păşind pe podeaua de sticlă transparentă, îţi dădea fiori de gheaţă că vei călca în gol. Am trăit acolo senzaţii tari, de neuitat, deşi le-am mai încercat şi în Toronto la CN Tower.
De la etajul 103, aflat la 412 metri înălţime, priveam celelalte clădiri ca din avion. Aceleaşi clădiri pe care le văzusem de jos în sus ca pe nişte coloşi, acum îşi pierduseră imensitatea. De la această înălţime, pe străzi, maşini şi oameni mici ca nişte insecte, îţi lăsau impresia de mişcare haotică, de forfotă bezmetică.
Această minunată clădire va fi depăşită de o alta, aflată acum în construcţie, numită Chicago Spire, creaţia unui arhitect spaniol, Santiago Calatrava. Ea va fi una din cele mai mari clădiri ale lumii şi va schimba radical orizontul oraşului şi va fi următoarea atracţie turistică a acestui oraş.
Chicago Spire va fi în formă de spirală rotită cu 360 de grade şi nu vor exista două apartamente cu aceeaşi privelişte. Această clădire va avea înălţimea de 610 de metri, cu 150 de etaje şi 1194 apartamente.
Despre clădirile din Chicago se pot scrie multe volume. Un aspect deosebit îl dau acoperişurile a zeci de imobile, inclusiv al primăriei, cu grădini suspendate care fac oficiul de acoperiş vegetal şi contribuie la limitarea emisiilor de dioxid de carbon. Acoperişurile vegetale au deosebite efecte estetice şi în acelaşi timp, ele permit utilizarea mai bună a sistemului de evacuare a apelor, recuperând apa de ploaie care este folosită la stropit şi protejând clădirile de uzură, aşa cum susţin experţii în domeniu. Aşadar, Chicago poate fi numit, şi oraşul grădinilor suspendate.
Merită menţionate, fie chiar şi din vârful condeiului şi alte aspecte deosebite ale acestui mare oraş. Îţi stârnesc admiraţia soluţiile pe care le-au găsit transportului în comun. Reţeaua metroului asigură deplasarea sigură şi rapidă în toate direcţiile. O mulţime de străzi sunt parţial acoperite, deoarece pe deasupra lor trece metroul aerian.
Plimbarea cu vaporul de-a lungul ţărmului, ne-a oferit imagini care ne trimiteau iarăşi şi iarăşi cu gândul la uriaşa putere de creaţie a oamenilor. Am înţeles de ce se spune despre Chicago că are cea mai frumoasă vedere din lume de pe lacul Michigan. Plimbându-ne cu vaporul, am înţeles de ce a fost numit oraşul vânturilor. S-a pornit un vânt atât de brusc şi atât de puternic, încât a speriat pe toată lumea de pe platforma vasului şi a trimis-o înăuntru. Era de-a dreptul periculos să mai rămâi. Un sfert de oră mai târziu se putea din nou ieşi pe punte.
Am privit oraşul şi de la o altă înălţime, dintr-o uriaşă roată, din scaunele căreia am putut vedea o altă minunată panoramă a oraşului. Spre bucuria noastră, am avut norocul să asistăm de pe malul lacului Michigan şi la o demonstraţie aviatică în care măestria piloţilor ne-a dat satisfacţii deosebite, ca cea traită în uriaşa roată cu avioanele zburând aproape de capul nostru.
În ziua în care am plecat, o zi de luni, 17 august, ne-am mai întâlnit cu o situaţie deosebită. 11.000 de bugetari au fost trimişi în concediu fără plată în încercarea municipalităţii de a reduce deficitul bugetar. Primarul oraşului, Richard M. Daley, a anunţat că vor mai fi încă 2-3 astfel de zile până la sfârşitul acestui an. Oraşul părea mort. Noroc că pentru noi a fost ziua în care părăseam oraşul şi aflându-ne în maşina noastră, am putut să ne deplasăm spre casă.
Am vizitat oraşul Chicago de două ori, şi în drum spre Arizona, şi la întoarcere, dar nu putem să spunem de câte alte ori am mai dori să-l vedem şi cred că tot cu aceeaşi dorinţă de la început, să privim ”bijuteriile” arhitectonice. Este uşor de înţeles de ce ne-am alăturat preşedintelui Barack Obama în admiraţia acestui oraş minune.