Bogdan Suceavă este Associate Professor la California State University at Fullerton. Si este un matematician de renume mondial. Si scrie beletristica. Pentru ediția nord-americană a romanului Venea din timpul diez, aflat în curs de apariție sub titlul Coming from an Off-Key Time, la Northwestern University Press, prezentarea editorială consemnează, între altele, astfel: ”The fall of communism in Eastern Europe in 1989 marked, in one famous formulation, the “end of history.” In his apocalyptic novel Coming from an Off-Key Time, Bogdan Suceavă satirizes the events in his native Romania since the violent end of the Ceauşescu regime that fateful year. Suceavă uses three interrelated narratives to illustrate the destructive power of Romanian society’s most powerful mythologies. He depicts madness of all kinds, but especially religious beliefs and their perversion by all manner of outrageous sects. Here horror and humor reside impossibly in the same time and place, and readers experience the vertiginous feeling of living in the middle of a violent historical upheaval.“ Într-un număr din decembrie 2009 al Observatorului cultural, Péter Demény scria despre ediția maghiară a romanului Venea din timpul diez că a avut „un succes surprinzător în Ungaria“ și căuta o explicație a acestui interes din partea criticii. Concluzia lui a fost că acest roman „datorită împrejurărilor favorabile, a reuşit să îmbine elemente ale mentalităţii româneşti exportabile literar. Preluabile şi, ca să zic aşa, <<empatizabile>>.“
Beatrice Lăpădat: Ți-ai propus ca ironia să domine întreaga acțiune a romanului Venea din timpul diez de la bun început sau a fost mai degrabă ceva inevitabil, având în vedere subiectul?
Bogdan Suceavă: Povestea ar fi fost imposibilă fără recurs la ironie, cu bune doze de auto-ironie, căci nu mă exclud de la nici una dintre metehnele decriptate-n carte… Sub haina comediei, am încercat să reunesc o clasificare cât mai completă a exagerărilor, de nu cumva a extremismelor, pe care mi le-am amintit din vremurile primei tranziții din România. Corespunzând unei lumi în care sondajele de opinie puneau pe primele locuri Biserica și Armata, am simțit nevoia să incorporez în poveste deopotrivă structurile bisericești și cele militare: o parte din primul plan trebuia să le aparțină. Cărți disperate pe tema asta s-au mai scris. Și un episod crucial în roman trebuia să fie când unul dintre ofițerii serviciilor secrete care urmărea toate aceste „nebunii“ își pierdea mințile la rândul lui. Scena trebuia să fie zenitul ironiei: cel care ajunge să le vadă pe toate acestea nu poate sfârși altfel decât nebun. Deci, naratorul cărții este zdravăn? Ironia mergea astfel până la structura fundamentală a romanului, căci acela care își propune să le cuprindă pe toate e chiar naratorul. Și, dacă le-a cuprins pe toate, iar cel care le cuprinde pe toate riscă să înnebunească, mai putem noi, ca cititori, să avem încredere în el?
B.L.: De ce, dintre atâtea mistificări petrecute în anii ‘90, te-a preocupat atât de mult tocmai analiza cultului exagerat față de figura lui Ștefan cel Mare?
B.S.: Era într-o duminică, am deschis televizorul, se transmitea în direct o frumusețe de slujbă cu un întreg pluton de înalte fețe bisericești strălucind cu toată extravaganța Bizanțului, frumos aliniați în front în fața unor icoane din care izvora toată slava Ortodoxiei. E imposibil să nu te emoționeze o icoană cu cei ce poartă numele de Brâncoveanu. Dar canonizarea lui Ștefan cel Mare era altceva, mi s-a părut a trece dincolo de hotarul tărâmului religios, mai precis, mi s-a părut a fi un act politic. Cum adică un sfânt politic proclamat în 1992? Nu era asta o idee medievală care se exprima în plin postmodernism? Pe lângă asta, mi s-a părut că a fost o formă politică de a exprima interesul Bisericii Ortodoxe Române în reiterarea unității spirituale cu acei credincioși din Republica Moldova cărora ar fi putut să le pese de astfel de lucruri. Pentru cine citește istorie, și eu începusem de pe atunci să citesc mai multă istorie decât matematică, situația era cumva paradoxală, pentru că personajul real Ștefan cel Mare, cel din veacul al XV-lea, numai sfânt in training nu păruse contemporanilor săi. Dacă i-ai fi fost contemporan, te-ai fi așteptat că va avea statui peste tot prin țară, dar nu icoane. Dacă i-ai fi întrebat pe contemporanii lui Ștefan cel Mare care ar putea fi top 10 est-europeni ce vor fi canonizați, e posibil ca marele atlet al creștinătății să nu fi prins lista. Dar în chestiunile sfințeniei nu e ca la admiterea de pe vremuri de la facultate, ci survin și miracole. Am fost convins chiar atunci, pe loc, că Biserica Ortodoxă nu canonizează voievodul real, ci evoluția legendei sale în imaginarul colectiv. Pe vremea aceea nu existau încă volumele lui Lucian Boia, cele care explică foarte bine istoria acestei evoluții a ideilor, dar existau cântecele cu Doamne a toată Moldova, nu te-am făcut de rușine, pe care le puteai auzi la gura metroului, acolo unde se strâng rudimentele sufletului național precum peștișorii din acvariu spre sursa cu oxigen. Legenda era acolo, bine implantată în imaginarul colectiv de toate lecțiile de istorie de clasa a IV-a, cele pe care le ascultase tot poporul. Și mai era ceva. Era complexul unui trib amărât, un trib de la marginea istoriei, care nu avusese niciodată sfinții lui, care nu avusese niciodată o pilă solidă pe lângă Împăratul celest. Biserica Ortodoxă se străduia, cu tot arsenalul de public relations pe care televiziunea modernă îl oferea într-o țară cu un singur canal de televiziune, să recâștige teren și să recompună, din bube, mucigaiuri și noroi, chintesența acestei pile. Dacă am vreo problemă, aceasta nu este cu Ștefan cel Mare cel real, cel îngropat la Putna, eroul real de la Podul Înalt, strategul din istoria reală, ci cum au transformat imaginea lui politicienii români, clerici și mireni, într-un moment când Ștefan cel Mare, cel real, nu poate fi întrebat ce părere are despre această evoluție a lucrurilor. Mă deranjează amestecul categoriilor, mai ales când acest mixaj voit devine vector de campanie electorală. Căci momentul respectiv nu era unul oarecare. Canonizarea aceea a precedat alegerile din toamna lui 1992, în care au concurat șase candidați la alegerile prezidențiale. Contemplam pe atunci foșgăiala unui mediu politic de o agitație și de o complexitate a cărei anvergură era de nebănuit înainte de decembrie 1989. Pentru o vreme, la începutul anilor nouăzeci, tot acel discurs naționalist-ortodoxist mă impresiona, mă atrăgea (în sensul că mă uitam la el cu gura căscată, încercam să mă regăsesc în el, citeam mulți autori interbelici, încercam să înțeleg, și am sfârșit prin a scrie cartea aceasta), tocmai pentru că lucrul cel mai facil era să te lași dus de ape. Ce e mai frumos decât să te agăți de datul etnic și să nu te mai gândești niciodată la nimic altceva! Cred că starea naturală a ființei umane e de inerție comodă a intelectului în coordonatele culturii în care se întâmplă să se nască și cred că e nevoie de un serios efort de inteligență și de creativitate ca un individ să se extragă de acolo sau să izbutească să privească lucrurile critic.
Bogdan Suceavă este Associate Professor la California State University at Fullerton. Si este un matematician de renume mondial. Si scrie beletristica. Anticipand aparitia primei editii in limba engleza a romanului Venea din timpul diez, scriitorul a avut amabilitatea de a acorda un interviu tinerei jurnaliste Beatrice Lăpădat, studentă în anul III la Facultatea de Litere a Universității București, secția română-engleză.
Bogdan Suceavă: La un moment dat s-a întâmplat ceva, a avut loc în mine o ruptură și nu am putut să mai cred. Am început să am mari rețineri. Am început să plănuiesc să plec din România. Era o formă de a spune, în fața acestor icoane pe care le simțeam mințite: opriți cursa, vreau să cobor.
Beatrice Lăpădat: ”Coborârea” prin alte spații a contribuit în vreun fel la imaginea ta asupra societății românești, așa cum o redai tu în Venea din timpul diez? Dacă rămâneai în România, crezi că percepția ta asupra „țicnelilor” din Venea din timpul diez ar fi fost diferită?
B.S.: Am plecat în 1996 ca să-mi fac doctoratul. Nu am emigrat, ci am plecat pentru că am urmărit o idee (în care cred și azi) și pentru că mi-am dorit să lucrez cu cel mai îndrituit s-o abordeze. Am avut parte de o perioadă solară în anii mei din Michigan… A trebuit să plec, pentru că, deși aveam un loc de muncă la Universitatea București, la catedra de specialitate, simțeam că mă sufoc, că mă îndrept spre un potențial compromis de calitate. Începusem să percep că multe dintre deciziile pe care le iau la București sunt înrădăcinate în compromis. Am preferat să trec prin examenele școlii doctorale și prin dificultățile concurenței universitare din SUA decât să continui într-o atmosferă confortabilă, pe teren propriu, dar care venea la pachet cu un ambient sufocant sub multe alte aspecte. O falie de natură morală începuse să mă despartă de realitatea românească. Ceva nu era în regulă, începusem să „văd enorm și să simț monstruos“. Aș răspunde întrebării tale astfel: că a fost o evoluție care a avut loc în paralel, în planul ideilor ca și în lumea reală.
B.L.: Miruna, o poveste și Vincent nemuritorul nu se mai ocupă de metehnele societății românești, cu toate că acest spațiu a rămas și în anul 2000 la fel de ofertant din punctul de vedere al mecanismelor ”țicnelii”. A devenit aceasta o temă epuiza(n)tă pentru tine?
B.S.: Nu mi-am propus niciodată să continui o temă sau un stil, și în nici un caz să multiplic nenecesar cărți care să curgă pe o aceeași temă. Fiecare dintre aceste romane răspunde unei întrebări literare diferite. Venea din timpul diez reprezintă un punct de vedere asupra anilor nouăzeci, imediat după schimbarea de regim politic; Miruna, o poveste, consemnează stingerea societății tradiționale românești și explorează memoria comunității rurale cu mijloacele culturii orale, iar Vincent nemuritorul e o poveste declanșată de o temă veche de când lumea, împinsă la limită și realizată cu mijloace literare aparent S.F. Fiecare dintre aceste subiecte a fost, la vremea respectivă, foarte important pentru mine. Nu cred că poți scrie un roman decât dacă simți că o temă e de maximă importanță pentru tine la momentul scrierii ei. Trebuie să te dedici total temei, să te preocupe până la obsesie, să-ți ocupe nopțile și zilele. Abia când te imersezi total într-un subiect poți scrie despre el dinlăuntru. Probabil că, dacă aș simți că problema pe care o amintești tu e din nou pentru mine crucială, aș reveni la ea. Dar eu nu mai trăiesc într-o legătură atât de strânsă cu România ca acum câțiva ani. În perioada când am elaborat Venea din timpul diez, problemele politice și ideologice ale lumii românești mă interesau total. Mă intriga și mă jignea afirmația că momentul maxim al culturii române a fost reprezentat de anii treizeci, anii de maxim fanatism ideologic de vreodată din România. Azi, apar cărți pe care aș fi făcut febră citindu-le de-ar fi apărut acum zece sau cincisprezece ani, dar nu mă mai interesează la fel. O conexiune s-a rupt între timp. Și nu cred că e doar faptul că eu trăiesc în California, cred că mulți simt la fel, indiferent unde trăiesc și lucrează. Simți că toată nebunia asta pe care o vezi în spațiul politic românesc nu te privește personal, că se desfășoară într-un spațiu abstract cu care nu te vei intersecta niciodată. Visezi o lume lipsită de excese, te vrei ferit, cauți arhitectura echilibrului. Deja dacă pun problema astfel, poți să vezi că n-aș mai putea scrie un roman la fel ca acesta în 2010. Nu mai am același raport de profundă implicare cu realitatea politică românească. Metehnele pot fi acolo, privirea mea s-a schimbat.
B.L.: Cum crezi ca se va raporta generația fiului tău la roman peste 10 ani?
B.S.: Cred că va ajunge să fie citit ca un roman istoric, ca un soi de mărturie asupra unor ani extremi. Cred că unii cititori vor avea sentimentul că am exagerat, că nu e posibil să fi existat atâta demență în România tranziției. Li se va părea că haosul respectiv e artificial, de un exotism căutat. Păcat că nu-i așa. Aș vrea eu să fie un roman suprarealist, dar nu e. De la un punct încolo, cred că n-am să mai explic nimic. Și mai e ceva. Fiul meu crește într-o altă cultură decât părinții lui. Prima lui limbă nu e româna. Pentru el, probabil că eliberarea de mitologia statului național-unitar, versiunea din perioada național-comunistă, nu va mai prezenta niciun interes. Pentru noi, însă, e un act necesar, e o temă majoră. E o eliberare de care avem nevoie ca să putem gândi normal. A trebuit să scriu despre toate ororile ideologice care m-ar fi putut atrage, să le descriu pentru a le exorciza. A trebuit să ard toți demonii care m-ar fi putut atrage vreodată. Sper din toată inima ca peste ani ele să nu aibă o influență mai mare decât are azi zeul hittit al furtunii asupra buletinului care anunță starea vremii.