Harta-ganditor

Harta-ganditorLondra, august, 2007. Prima zi de curs la Academia de Media, studenti din toatã lumea laolaltã, socializãm. Bobby îmi cere o brichetã, mulþumeºte, îi spun politicoasã cã n-are pentru ce si îl întreb de unde este. Rãspunsul lui e nãucitor. “From Pakistan but I promise I am not a terrorist, relax!” Din tonul lui iritat am desluºit cã am de-a face cu un om cocoºat de povara identitãþii sale naþionale, un individ conºtient cã cetãþenia ºi culoarea pielii sale, mai ales dacã sunt accesorizate cu un rucsãcel, îl transformã automat într-un suspect de terorism în lumea occidentalã. Privind mirãrile de pe feþele colegilor noºtri am simþit nevoia sã pufnesc cât mai repede în râs, ca un avertisment cã omul fãcuse un soi de glumã. În fond, vãzusem deja cã în rucsãcel avea doar douã sandviciuri ºi o sticlã de Gatorade. “And you, my dear? Where are you from?” mã întreaba Bobby cel stânjenit de faptul cã-i pakistanez iar eu simt nevoia sã-i ridic moralul. “From Romania but I promise I won`t steal your wallet.” Toatã clasa izbucneºte în râs de data asta ºi începe o discuþie în care fiecare îºi mãrturiseºte originile ºi neajunsurile care uneori derivã din acestea.
Scuza de a fi român
Cel mai mare privilegiu pe care mi l-a oferit viaþa pânã acum a fost sã cãlãtoresc destul de mult ºi sã fac parte din grupuri de lucru multi-etnice. În anumite conjuncturi, m-am simþit discriminatã, de regulã atunci când eºuam într-un proiect. E foarte la îndemânã sã-þi îmbraci propria neputinþã într-o poveste cu vest-europeni rãi si estici truditori care le cad victime. Adicã, de ce sã accepþi cã poate chiar a fost altul mai potrivit decât tine pentru un anume job? Nu-i mai simplu sã spui cu furie cã n-ai reuºit pentru cã eºti român ºi toatã lumea are ceva cu românii ºi de vinã pentru asta este, desigur, Mailat ºi cu mama care l-a fãcut? ªi dacã nu-þi vine în minte niciun nume de infractor care a fãcut carierã în Vest poþi oricând sã dai vina pe Nicolae Ceauºescu. Numele fostului dictator încã merge asociat cu orice tip de dramã umanã, de la insatisfacþii profesionale pânã la motive de divorþ. Cunosc ºi îndrãgesc oameni de multe etnii ºi din toate categoriile sociale. Îmi e familiarã frustrarea amicului meu Fatih, jurnalist turc, atunci când agenþia de presã la care lucreazã îl trimite în delegaþie în Germania. Îmi povestestește mereu cã acolo se simte dispreþuit ºi cã parcã ºi mâncarea îi stã în gât. Nemþoaica Brigitte, pe de altã parte, regizor de film documentar, are mari bãtãi de cap când filmeazã prin lume ºi nu odatã a trebuit sã dea socotealã prin te miri ce cãtun pentru toate atrocitãþile lui Hitler. Îmi amintesc acum ºi de Amin, pe care l-am cunoscut în New York ºi care în loc sã spunã cã e din Iran preferã sã o dea cotitã ºi sã se recomande ca fiind din Persia. Amin crede cã, în timpanul americanilor, “Persia” sunã a tãrâm de poveste, în timp ce Iranul este, cel puþin de câteva sezoane încoace, ameninþarea supremã. În America am cunoscut, contrar prejudecãþilor mele, oameni foarte faini. Ryan este un prieten de-al meu muzician și organizator de festivaluri de film în Chicago care acum câþiva ani îmi spunea preocupat cã cel mai mare rãu pe care l-a fãcut Bush este cã a întors întreg mapamondul împotriva americanilor deºi majoritatea dintre ei nu a susþinut niciodatã politica lui externã. “Așa-i ca toata lumea ne urãște, Sanda?” Eu n-am nimic cu americanii dar n-am reuºit sã pledez pentru cauza lor în faþa colegului meu Quang, din Vietnam, care a moºtenit genetic ura faþã de americani. Aºa cum prietena mea Jay, care s-a nãscut în Cebu, Filipine, a moºtenit ura familei sale pentru japonezi dar mai ales pentru spanioli. În prima ei vizitã în Europa, Jay a mea a avut un mare ºoc sã vadã cã Magellan are statui prin Portugalia ºi Spania. În oraºul ei, cel care beneficiazã de un soclu este Lapu-Lapu, bãºtinaºul filipinez care l-a ucis pe exploratorul Magellan. De la Jay am primit cel mai generos ºi mai “amplu” compliment din viaþa mea. “I think you are the nicest person I met in Europe”. Evident, am cerut detalii, ca sã ºtiu dacã am de ce sã mã umflu în pene. Mi-a spus cã atunci când vorbeºte cu mine simte cã avem într-adevãr o conversaþie, cã mã intereseazã cum gândeºte ea, pe când vest-europenii se rezumã la “small talk”, impresii despre vreme ºi, eventual, fotbal. Mi-am amintit atunci de perioada pe care o petrecusem eu în Olanda, o þarã pe care o consider exemplu de toleranþã din toate punctele de vedere, în care oamenii sunt lipsiþi de inhibiþii ºi prejudecãþi ºi în care, oricât de permisive ar fi legile, lucrurile sunt atât de clar ºi decent orânduite. Însã oricât de liberã m-am simþit acolo, ceva mi-a lipsit fundamental: profunzimea conversaþiilor la care mã întind numai cu prietenii mei români ºi poantele pe care le înlesnește limba noastrã maternã cu subtilitãțile ei. Nu spun asta cu vreun reproº la adresa olandezilor, nicidecum, este doar o chestiune ce ține de preocuparile care derivã din trecutul nostru social, cultural.
Nu existã þarã doar cu
libertãþi
Sunt foarte multe întâmplãrile ºi personajele care m-au determinat sã-mi reconfigurez percepþiile despre lume, cetãþenie, apartenenþã la un neam ºi datoria faþã de comunitatea în care am crescut. De foarte mulþi ani sunt într-un proces care modificã permanent individualitatea mea ºi care e departe de a se fi încheiat. Sunt un fugar prin definiþie, mai întâi din sânul familiei într-un internat, apoi de la Deva la Bucureºti, apoi din România încotro am vãzut cu ochii ori de câte ori s-a ivit ocazia, dar mereu am dat fuga înapoi. Eu nu cred cã existã vreo cetãþenie din care sã decurgã numai avantaje, nu existã þarã în care sã ai numai libertãþi, nu existã paºaport care sã garanteze numai privilegii. Nu am cum sã idealizez viaþa de român dar nici nu vreau sã-i hiperbolizez neajunsurile. Românii nu-s nici mai breji, nici mai nemernici decât alte naþii ºi spun asta fãrã nicio emoþie. Nu suntem nici cei mai sãraci, nici cei mai proºti, nici mãcar cei mai urâþi. Problema noastrã e de naturã emoþionalã. Am dezvoltat prea multe dependenþe, în special faþã de entitãþi fãrã chip cum ar fi “statul” sau mai nou “UE”, ne-am obiºnuit sã ne victimizãm ºi nu vrem în ruptul capului sã ne asumãm, toþi la un loc, responsabilitatea pentru anomaliile pe care le trãim zi de zi. Ne izolãm în “Românii” mai mici, în care se descurcã fiecare cum poate, ne înstrãinãm unii de alþii ºi ne scapã din vedere esenþialul: suntem mulþi, liberi ºi e atât de mult de muncã în jurul nostru. Pe vremea când încã nu îmi era limpede care e rostul meu aici, am avut o discuþie cu un profesor de ºtiinte politice din Anglia. Îi ceream sã-mi acorde câteva zile în plus pentru finalizarea unei lucrãri pe motiv cã e campanie electoralã aici ºi sunt prinsã în niºte angajamente profesionale. Evident cã în cererea mea am plasat ºi o jelanie despre haosul politic de la noi ca sã-i fie clar omului cã-s ocupatã ºi stresatã. Profesorul meu englez mi-a aprobat cererea ºi, în încheiere, mi-a transmis aºa: “Cât de mult te invidiez! Ai privilegiul sã vezi din interior zbaterea unei naþiuni care renaºte. Þara ta, Sanda, se scuturã acum de balast ºi urmeazã sã se reinventeze. Contribuie ºi tu cu tot ce poþi. Succes!” Încã n-am contribuit atât cât aº fi putut. Nu ºtiu exact unde e mai mare nevoie de mine dar ºtiu cã mã preocupã gândul sã dau ceva înapoi comunitãții în care am crescut. Asta nu se numește patriotism, dacã de mãreția termenului vã era teamã, se cheamã respect pentru cei care m-au fãcut om. M-am dezbrãcat de vanitãțile pe care le purtam în suflet când eram mai necoapta și credeam cã pentru tot ce am și ce sunt este numai și numai meritul meu. Azi îmi dau seama cã educația pe care am primit-o în familia mea de oameni simpli, învãțãtura primitã de la dascãlii din orãșelul de provincie și cãldura cu care m-au înconjurat pe durata întregii vieți bunii mei prieteni, toate astea m-au purtat cãtre o viațã decentã, deloc lipsitã de farmec. Oamenii ãștia nu-s nici elvețieni, nici englezi, nici americani. Sunt români iar ei alcãtuiesc România “mea” la care o sã mã întorc cu drag și data viitoare.