În ziarul Mesagerul, din perioada 7-13 iunie 2010, apare, fără nici o semnătură, un articol intitulat Castelul de la Ciucea, locul iubirii şi-al odihnei lui Goga. În ansamblu, textul oferă cititorilor o serie de informaţii referitoare la unul dintre cele mai importante repere ale turismului cultural, nu numai din judeţul Cluj, ci şi din această parte de ţară. Din păcate, şi datorită situaţiei financiare precare a ultimelor ani, Casa Memorială a poetului pătimirii noastre nu mai este vizitată, mai ales în perioada vacanţelor şi cu osebire în sezonul estival, aşa cum a fost ani de-a rândul, de elevi şi studenţi, deşi ar putea să ofere acestora clipe cu totul deosebite, nu doar datorită cadrului natural excepţional în care este amplasată, cât bogăţiei şi diversităţii exponatelor de reală valoare culturală şi spirituală pe care le mai deţine.
Pentru că am petrecut la Ciucea, locul meu de baştină, de altfel, precum şi la castel mulţi ani, ca elev şi student, fiind unul dintre primii ghizi ai Muzeului Memorial de aici, îmi permit să atrag atenţia asupra unor inexactităţi strecurate, cu certitudine din neatenţie, în conţinutul articolului menţionat.
O primă inexactitate se referă la data înfiinţării muzeului. Chiar dacă, nu în forma instituţionalizată cunoscută, complexul memorial de la Ciucea a putut fi vizitat şi a fost vizitat cu foarte mulţi ani înaintea deschiderii oficiale. Deci, în opinia noastră, este inexact să susţinem că muzeul s-ar fi deschis numai la 17 februarie 1967, aşa cum susţine autorul anonim al textului în cauză. În realitate, 17 februarie 1967 este doar data la care Veturia Goga (legatara nu legătura testamentară a poetului) a semnat actul de donaţie al proprietăţii Consiliului Judeţean Cluj, ca o măsură, singura viabilă la acea dată, de salvare a acesteia de la distrugere sau de a încăpea pe mâna unor rude hrăpăreţe, aşa cum încearcă o serie de nechemaţi şi în prezent. În realitate, inaugurarea propriu-zisă a muzeului a avut loc abia în iunie 1967, printr-o ceremonie ce a avut loc pe Lunca Ciucii, cu participarea unor formaţii artistice şi personalităţi ale vieţii cultural-artistice şi publice din acea perioadă. Menţionăm printre altele şi faptul că, până la data inaugurării, avusese loc investirea Veturie ca director al noii instituţii şi inventarierea obiectelor şi bunurilor ce făceau parte din donaţie.
Alte inexactităţi din cuprinsul textului la care ne referim au în vedere datele legate din bisericuţa din lemn, datând din 1975 şi originară din localitatea Gălpâia, judeţul Sălaj. Precizez că biserica nu a fost adusă de poet, ci de văduva acestuia, aducerea bisericii fiind motivată. pe de o parte de ideea de a găzdui aici slujbe de pomenire pentru poet, iar, pe de altă parte, de a fi locul de desfăşurare a slujbelor curente pentru mănăstirea de maici înfiinţată la Ciucea. Pentru că nu se face vorbire despre această mănăstire, simt nevoia să precizez că, sfătuit de episcopii Nicolae IVAN al Clujului şi Nicolae POPOVICI al Oradiei, Octavian Goga a dorit înfiinţarea unei astfel de mănăstiri de călugări intelectuali cu intenţia de a-i încredinţa, după moartea sa şi a soţiei sale, gestionarea întregii proprietăţi şi consituirea unui muzeu care să-i poarte numele. De altfel, există acte şi scrisori, în acest sens, date publicităţii de cunosutul şi preţuitul teolog şi profesor Alexandru MORAR de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.
Un alt element care îi scapă autorului articolului, legat de acelaşi obiectiv, este acela că, pentru a putea aduce respectiva biserică din Gălpâia la Ciucea, Vetuia Goga a recurs la sprijinul marelui istoric Nicolae Iorga, care coordona Comisia Naţională a Monumentelor Istorice şi care şi-a dat avizul pentru mutarea bisericii aici. Nu se face vorbire, din păcate, nici despre faptul că, în cadrul complexului memorial de la Ciucea, funcţionaează şi în prezent o mănăstire de maici, care continuă tradiţia mai vechii mănăstiri ortodoxe de la Ciucea, înfiinţată în perioada 1945-1946, ca urmare a dispoziţiilor date de comisarii sovietici şi de trupele ruseşti de ocupaţie. Între altele, numărul mare de covoare aflate încă în uz la muzeu a fost realizat aici de vieţuitoarele din cadrul primei mănăstiri de călugăriţe.
În ciuda opoziţiei unor persoane, cu intervenţia fostului paroh ortodox din Ciucea, regretatul Vasile LĂPUŞTE, şi cu binecuvântarea mitropolitului de luminoasă amintire, academicianul Antonie Plămădeală, am reuşit, la începutul anilor ’90, reînfiinţarea sfântului locaş pentru că aveam şi eu în vedere încercarea de a se încredinţa într-un viitor oarecare, aşa cum a dorit poetul însuşi gestionarea bunurilor de la Ciucea lăcaşului mănăstiresc, fiind convins că, în felul acesta, se va asigura păstrarea şi valorificarea cum se cuvine a valorilor patrimoniale şi cultural-spirituale rămase în urma poetului şi a soţiei sale.
În ceea ce priveşte achiziţionarea proprietăţii din Ciucea de la văduva poetului ADY Endre, trebuie subliniat că această decizie a fost luată de poet având în vedere starea materială, mai mult decât critică a văduvei, tentativele ei de a-şi reface viaţa la Budapesta, fie alături de scriitorul Babits Mihály, fie – aşa cum cum s-a întâmplat în realiate – , până la urmă, cu pictorul Ödön Márffi.
Este adevărat că poetul maghiar a locuit în casa, numită azi Casa Ady, vreme de mai puţin de doi ani, între 1915-1917, după ce avusese loc căsătoria sa cu Bertha BONCZA, fata unui anonim avocat şi politician al locului.
Din păcate, ravagiile războiului şi dezinteresul Berthei BONCZA au făcut ca la Ciucea să nu mai rămână absolut nimic din ceea ce a aparţinut sau a fost folosit de poet şi soţia lui. Cu toate acestea, an de an, şi în prezent – din păcate – au loc o serie de manifestări de tip extremist din partea unor vizitatori proveniţi din Ungaria sau din alte zone ale Europei şi care ţin cu habotnicie să lase în urma lor semnele primitivismului lor cultural şi intelectual. Facem cuvenita precizare că absolut toate bunurile cuprinse în prezent în fondul excepţional al muzeului au aparţinut poetului şi soţiei acestuia, fiind achiziţionate atât din ţară, cât şi de peste hotare sau fiind rezultatul unor cadouri primite de poet de la diverse personalităţi străine. Amintim în acest sens, obiectele de bronz de la Pompei, care i-au fost dăruite omului politic Octavian Goga de către ducele Mussolini. Acestea nu sunt singurele, însă.
Este demn şi necesar să subliniem că, în pofida încercărilor şi presiunilor făcute de-a lungul timpului asupra ei, Veturia Goga a păstrat cu sfinţenie cele mai multe bunuri ce aparţinuse familiei Goga, pe care le-a donat absolut din proprie iniţativă şi nu la presiuni, aşa cum mincinos se afirmă de către persoane interesate să intre în posesia lor sub pretenţia unor îndepărtate raporturi de rudenie cu ea, nu cu poetul, statului român care se angajase să înfiinţeze şi să asigure funcţionarea unui Muzeu Memorial Octavian Goga, angajament îndeplinit întocmai şi susţinut, an de an, prin alocarea de fonduri considerabile de la bugetul de stat, care asigură păstrarea şi conservarea patrimoniului cultural de aici, inclusiv salariile personalului angajat.
Ar fi de dorit ca, prin personal de specialitate, profesionist, să se demareze, la nivel naţional, un program de promovare şi mai hotărâtă, mai agresivă, cum se spune, a acestui obiectiv turistic de importanţă culturală şi spirituală deosebită, unul dintre cele mai reprezentative branduri ale turismului cultural din această parte de ţară. Avem în vedere, în acest sens, o mai inteligentă şi agresivă campanie publicitară, în presa scrisă şi audio vizuală, ca şi prin realizarea şi publicarea de lucrări, albume, ghiduri etc., în limbi de circulaţie internaţională, dar şi prin reeditarea întregii opere literare şi jurnalistice a celui – pe drept numit – poet al pătimirii noastre şi preţuit atât pe plan naţional, cât şi internaţional pentru valoarea estetică excepţională a operei literare şi beletristice pe care ne-a lăsat-o.
