BALADA SFERTULUI DE VEAC RATAT
Că viaţa-i scurtă ştim şi noi,
românii condamnaţi la somnolenţă
prin vrerea unui orb destin
şi-a ticăloşilor cu ştaif demenţă.
Demenţa de-a fura cu sacii
din tot mai firavul buget –
un ritual atotpolitic
ce-ngroapă ţara-ncet, încet.
Un sfert de veac s-a tot furat
şi se mai fură fără teamă,
dovadă că ni-s legile făcute
de-aleşi cu hoţii de o seamă.
Se fură mai ceva ca-n codru,
după ce codrii s-au cam dus;
dar una-s micii ciorditori,
cu totul alta leprele de sus:
Lichelele de jos şutesc
(cu legile înduşmăniţi)
ca traiul mizerabil să şi-l ducă
pân’ vor fi-n temniţi omeniţi,
pe când – cu legile în mână –
aleşii fură milioane,
pe veci pierdute pentru ţară
de-un vajnic Cod penal cu toane.
Ba şi mai şi, îşi rostuiesc
cu bani o scurtă-ntemniţare,
captivi să fie-apoi o viaţă
în cuşca faptelor acuzatoare.
N-admit să piardă nicio clipă
din viaţa lor nelegiuită
şi prea puţin se sinchisesc
că România-i vlăguită,
c-adică într-un sfert de veac
necinstea a ajuns în frunte,
iar cinstea stă să-şi deie duhul
sub al nesocotinţei munte.
Tocmai de-aceea ţara noastră
e bipolară-n toate cele:
Un bine în recul de-o parte,
dincolo zelul întru rele…
*
Şi iată că-n aceste zile
(un lucru greu de-anticipat),
Ilici, pentru mineriade,
să dea socoată-a fost chemat.
Nu-i rău, vor spune poate unii,
că-n fine legea-i aplicată –
mai bine mai târziu decât
să nu se-aplice niciodată!
Aşa e, şi cu toate astea
pace nu-mi dă o întrebare:
Chiar trebuiau atâţia ani
pentru corecta încadrare,
când faptele sunt grăitoare
în grozăvia lor finală,
iar martori mii şi-nregistrări
fac din dosar treabă banală?
Fiind, dar, totul la vedere,
tărăgăneala-i lucrătură –
justiţia „independentă”
n-avea-n vedere fapte, ci pe om
şi-a lui politică postură.
Au demarat acuma cazul
împinşi de jenă de la spate
şi de dorinţa
să-şi etaleze-independenţa,
c-oleacă de mai zăboveau
– taman ca-n cazul Vişinescu –
ia-l de-unde nu-i pe Iliescu…
Şi ce pedeapsă pot să-i dea
(la opt decenii şi jumate)
să-şi ispăşească vina toată
pentru tot răul făptuit
românilor şi ţării laolaltă,
iar juzii democraţi să pară
că nu fac omenia de ocară?!
BALADA CRUCIADEI À REBOURS
Încreştinarea Europei
a fost un colosal proces
de seculare frământări
pân’ la-ncheierea cu succes.
Căci era vremea plămădirii
a viitoarelor popoare –
localnicii se-ncrucişau
cu păgâneşti oşti migratoare,
ce-şi împlineau crudul destin
printr-o feroce pustiire,
oriunde drumul apucau
conduşi de demonul din fire.
Din codrii centrului, germanii
în nord şi sud s-au opintit,
iar de la nord pornit-au slavii
spre est şi sudul însorit.
Apoi, din hăul asiatic,
au tot venit ordii păgâne,
ce-au călărit Evropa toată
până la apele-atlantine.
Dar tot de-acolo a pornit
cuceritorul crez creştin –
un fenomen fără egal
pentru o lume în declin,
în care tot se prăbuşea
(imperii, vise, zeităţi),
fiind vitală pentru suflet
zidirea unei noi cetăţi.
Încet, încet Mântuitorul
pe continent fu adorat
ca regele atotiubirii
de juzi evrei crucificat.
Cum creştinescul sentiment
era la nobili zgândărit
de stăruinţa neuitării,
în cruciade au pornit
cu bani şi-ndemn pontifical,
să libereze sfânta ţară
de Semiluna în urcare
prin ofensivă militară,
nu dintr-un scop religios
de omenie inspirat,
ci dintr-un calcul economic:
Să-nşface tot ce merită luat!
Pe-atunci Imperiul Bizantin
– bogat şi-n artă rafinat –
era tentant pentru barbari,
aşa c-Apusul s-a-nfruptat…
Răspunsul otoman veni
prin cuceririle-n Balcani
şi paşalâcul de la Buda
al celui mai măreţ dintre sultani.
Un veac şi jumătate mai târziu
la porţile Vienei s-a decis
că Europa islamistă
din strategia turcă-i doar un vis.
De-atunci, se spune în istorii,
de la bătaia încasată
imperiul turc a tot bolit
până la moartea-i nefrapantă.
*
Dar iată cum străvechiul vis
cu islamismul şi-a lui stea,
în Europa unitară
a devenit coşmar sadea.
De parcă nu erau de-ajuns
acele mari comunităţi
de musulmani fanatizaţi
din tot olatul apusean,
ce-i umilesc la ei acasă
pe băştinaşii timoraţi
prin legea lor nelegiuită
(făţiş atac interior
la ordinea constituită),
că azi
– prin vrerea unor şuţi
la cârmă-n astă făcătură –
Evropa-i cu asalt luată
de neomigratori arabi.
Şi-această cruciadă musulmană,
organizată şi duşmană
cu tot ce stă sub semnul crucii
(nici Roşa Cruce nu-i ferită!)
are ca scop să cucerească
în chip aparte Europa
prin rodnicia femeiască,
astfel ca-ntregul continent
în timp s-ajungă califat
şi creştinismul tot mai firav
în el să fie tolerat.
Epilog
Preacreştinesc Părinte,
acuma c-ai luat
cârmacilor gândirea,
de-au burduşit Evropa
cu-atâţia musulmani
fanatizaţi şi inumani,
aibi milă de noi cei mulţi
reducându-le fanatismul
şi rodnicia pântecului.
Amin.
BALADA ZEULUI AMOR
De când mă ştiu am azvârlit
săgeţi de-amor la întâmplare
spre zei şi inimi omeneşti
ce doruri vor îmbătătoare.
Şi ţinta n-am greşit nicicând
cu arcul meu de soartă-ntins –
lumină şi căldură viul cată
pe al iubirii necuprins:
Bătrâni şi tineri, laolaltă
cu-ntreaga fire simţitoare,
sărutul dragostei adastă
ca pe acela dat de soare…
(Cântă şi dansează)
Iubirea mi-e mamă
şi tatăl amorul,
de-aceea din faşă
sunt totuna cu dorul.
De-o vârstă cu lumea-s
şi totuşi copil –
în floarea de dor
sunt dulce pistil.
Fragil ca un zbor
de cântec şoptit,
sunt concomitent
temut şi dorit:
Temut de acei
ce-ar vrea şi n-ar vrea,
dorit de mulţimi
ce cred că-s peltea.
Dar eu mă distrez
cu-ai mei săgetaţi,
tehui fericiţi
c-au fost încătuşaţi,
ce jurăminte-şi fac
pe cer şi pe pământ,
uitând de moda sex
cu bani-consimţământ.
(Apoi, revenind serios şi gânditor)
Nu-s obosit de-alergătura
pe-a lumii infinită sferă
atâtea mii şi mii de veacuri,
ci silă-mi e de-a Terrei atmosferă:
Cu arcul trag ca pân-acum
ca el cu ea să se unească,
dar sporu-i doar la-mperecheri
ce spurcă ordinea firească.
N-ajunge criza din familii
(divorţ şi nerodiri perene) –
asaltu-i dat de concubini
şi cupluri homo-lesbiene,
care câştigă-ncet teren
cu-ngăduinţa legii chioară
prin guvernanţi potrivnici firii,
şi-astfel morala-i de ocară.
Au fost abateri şi-nainte
de la porunca-mpreunării
la greci, romani şi asiatici,
dar nu la cotele turbării.
Globalizarea-i vinovată
şi crasa lipsă de ruşine
acolo unde altădată
cu mai puţin te simţeai bine.
De-aceea spun că nu mai vreau
s-aud de-a omului iubire –
amorul lui contrafăcut
în fond e doar batjocorire!
INFOBALADĂ
Oricare om în felul lui
vrea să citească-n viitor,
deşi acest segment de timp
este-ncifrat de Creator.
Netaină-i numai pentru El,
Cel care toate le-a făcut –
fiind un permanent Prezent,
El e la modul absolut!
Nemuritorii-s zămisliţi
de vrerea Lui atemporală,
divin amestec de lumină
şi dragoste spirituală,
ce-i pentru timpul fragmentat
un existent de neatins;
dar viitorul se deschide
doar Unicului necuprins…
De fapt, ar fi de vreun folos
pentru sărmanul muritor
să ştie scrisul timpului
ca să citească-n viitor,
când el, cu-atâtea mărturii,
ştie trecutul neştiind,
dovadă că istoria
se tot rescrie scotocind?!
Nefericirea sa supremă
ar fi să ştie ce va fi:
Când suferinţa-l va-ncerca
şi-avanul ceas când va muri…
Mai bine-aşa, la mâna sorţii
ba cu iubire, ba cu ură,
lăsând în grija Domnului
a timpului cimilitură.
Cu-acest principiu sănătos
pentru condiţia umană,
n-au fost şi nu vor fi de-acord
toţi inspiraţii cu prihană:
Prezicători şi ghicitori
(în palmă, cărţi, cafea, ţigară)
se străduiesc să tălmăcească
a timpului vorbă neclară.
Futurologii vin şi ei
cu un pospai de-argumentare,
cum c-omenirea îşi urmează
al ei traseu spre progresare,
fapt pentru care, vrând-nevrând,
din stadiul postindustrial
musai se trece mai apoi
la stadiul info-cultural.
Iar statu-atuncea va marşa
pe informaţii şi cultură –
un fel de sân al lui Avram
faţă de-a noastră făcătură,
unde cultura-i siluită
de agramaţi şi falşii culţi,
iar informaţia-i minciună
pentru strunirea celor mulţi.
Atâta doar că n-or fi state
în acel stadiu de-avansaţi,
ci numai statul mondial
cu robii săi teleghidaţi.
