Moartea lui Nicolae Bălcescu se aseamănă cu cea a lui Avram Iancu: eroii naţionali au murit singuri, săraci, deznădăjduiţi şi părăsiţi de prieteni. Grav bolnav de tuberculoză în faza finală revoluţionarul democrat şi naţionalist exilat încearcă să intre în ţară pe la Galaţi să-şi vadă mama bolnavă. Intrarea în ţară îi este refuzată de autorităţile reacţionare. Vasile Alecsandri vine special la Dunăre să-l vadă pe Bălcescu, pe care îl găseşte tras la faţă, foarte slab, cocoşat de tuse, o fantomă a marelui patriot care ridicase masele la luptă pentru libertate în 1848. Medicii îl sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”, după câteva şicanări ale poliţiei. Se cazează la cel mai luxos hotel din Palermo pe datorie, aşteptând să-i trimită Ion Ghica o poliţă de la Constantinopol. Trist, deznădăjduit de instaurarea dictaturii lui Napoleon al III-lea în Franţa, singur şi preocupat să finalizeze opera vieţii sale „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, Nicolae Bălcescu le scrie tuturor prietenilor din exil şi ţară să vină să stea cu el pe timpul iernii, la căpătâiul unui om bolnav, care îşi presimţea moartea. Scrisorile de răspuns al surorilor, iubitei Luxiţa Florescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, fraţii Brătianu, Golescu şi alţi celebri paşoptişti ajung după moartea revoluţionarului. Toţi cei apropiaţi îşi exprimau regretul din diverse motive trecătoare şi futile că nu pot fi alături de el pe timpul iernii să-i aline singurătatea şi suferinţa.
Nicolae Balcescu a ajuns la Palermo pe 17 octombrie 1852, la ora 9 seara, dupa o călătorie de aproape trei zile cu vasul „Ercolano”, venind de la Neapole, spune istoricul Dan Berindei. La Palermo, s-a instalat în Hotelul Alla Trinacria, de pe Via Butera, o straduţă strâmtă aproape de port, cu vedere la mare, unde a stat peste 10 ani şi marele Garibaldi. „Alla Trinacria – grande albergo con bagni”, adică „hotel mare cu baie”, număra aproape 50 de camere şi era unul dintre cele mai luxoase stabilimente, lucru care infirmă ipoteza ca Bălcescu a murit sărac, într-o camaruţă sordidă. Prietenii din ţară îi trimiteau bani, dar nu suficienţi.
Revolutionarul român, bolnav de tuberculoză, dar dornic să-şi completeze opera sa despre Mihai Viteazul, a fost gazduit în camera 26, începând cu seara zilei de 17 octombrie. Starea sănătăţii sale s-a agravat foarte rapid, după ce două zile a plouat în 24 – 25 noiembrie la Palermo, umezeala agravând boala, astfel ca Bălcescu moare pe 29 noiembrie 1852, la ora 7 şi jumătăte seara. Lângă el nu se afla nici un prieten român, ci doar patronul hotelului, Salvatore Ragusa, speriat să-şi recupereze datoria, servitorul Tomaso Malone, medicul Decio Bataglia, consulul Imperiului Otoman la Palermo si preotul Joseph Collida de la Biserica „Sf. Nicolae”, care aparţinea comunităţii greco-albaneze şi care l-a împărtăşit creştineşte pe muribund, deci apartenenţa la masonerie nu l-a transformat în ateu pe revoluţionar.
Înainte de moarte, patronul hotelului împreună cu consulul turc, îi cer lui Nicoale Bălcescu, ca cetăţean al Ţării Româneşti depindea juridic internaţional de Imperiul Otoman, să îşi dictează testamentul. Lasă lucrurile personale şi arhiva istorică lui Iona Ghica, care va fi şi trimisă de consul cu vaporul poştal într-un cufăr la Constantinopol. Înainte cu câteva ore să moară prin testament consfinţeşte ca Ion Ghica şi prietenii revoluţionari să-i plătească hotelul şi pagubele datorate patronului Ragusa prin arderea lucrurilor din camera unui om bolnv de ftizie. Familiei îi sunt trimise în ţară lucrurile personale. Ultimul său drum a fost cel de pe Corso Vittorio Emanuele, strada care mai există şi azi, si care duce la cimitirul Mănăstirii Capucinilor. Doi hamali, Tomaso Frederico si Vitrano Vincenzo, l-au purtat pe Balcescu într-o „portantina”, o litiera mortuară caracteristica oraşului Palermo la mijlocul secolului al XIX-lea, în costumele lor negre si cu joben. Hamalii au fost plătiţi cu banii lăsaţi de Bălcescu prin testament. Autorizaţia de înmormântare, gasită în arhiva Mănăstirii Capucinilor, poartă data de 29 noiembrie 1852. Trupul lui Bălcescu a fost transportat la mănăstire si a fost încredinţat gardianului cimitirului, căruia i s-a platit taxa de 12 tari. Suma era pretinsa numai pentru cei ingropaţi. În autorizaţia de înmormantare este inscrisă expresia „per cimitero”, ceea ce demonstrează ca trupul său a fost depus în cimitirul mănăstirii.
Deşi a avut iniţial un mormânt, osemintele sale au fost scoase dupa câtiva ani si depuse într-o groapa comună, laolaltă cu alte sute de morţi, astfel încât identificarea lor este dificilă. Când prietenul său Mihai Kogălniceanu ajunge la putere pe vremea lui Cuza se încearcă recuperarea osemintelor.
La 11 ani de la moartea lui Bălcescu, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Ionescu, publicist şi viitor academician, este desemnat de guvernul Kretzulescu să aducă în ţară resturile pământeşti ale lui Bălcescu. Patronul hotelului Trinacria, Salvatore Ragusa, i-a spus lui Ionescu ca osemintele lui Bălcescu se afla într-o groapă comună în Cimitirul Capucinilor, lucru confirmat şi de călugării de la mănăstire. Ionescu se întoarce în ţară doar cu testamentul lui Bălcescu, un extras după certificatul de deces, chitanţa de primire a taxelor de înmormantare eliberată de stareţul mănăstirii şi cu paşaportul răposatului.
În anul 1977, antropologul Cantemir Riscuţia şi istoricul Horia Nestorescu-Bălceşti cu sprijinul securităţii comuniste au făcut parte dintr-o delegaţie română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în care se spunea ca ar fi înmormântat Nicolae Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea că trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capucini. Riscuţia a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. La final, au aflat că românul fusese înmormântat într-un osuar de onoare al capucinilor, loc sigilat în urma unei epidemii de holeră.
Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină. Horia Nestorescu Bălceşti, unul dintre liderii informali ai masoneriei în comunism, a revenit la Palermo pentru a-şi definitiva cercetarea în anii 1985 şi 1987. A depistat sute de noi documente în arhive şi biblioteci, româneşti şi străine, care au permis, coroborate cu cercetările de teren, emiterea unui punct de vedere original expus într-o carte celebră „Dosarul Palermo” lansată la Vâlcea în 2011. Pe Horia Nestorescu Bălceşti l-am cunoscut personal în anii ’80, când ne-a vizitat familia în cartierul muncitoresc clujean Mănăştur şi mi-a vorbit prima oară de obsesia vieţii sale: descoperirea osemintelor lui Nicolae Bălcescu şi aducerea lor în ţară.
Acum câţiva ani guvernul italian şi-a manifestat disponibilitatea să sprijine autorităţile române să fie descoperite osemintele lui Nicolae Bălcescu de la Palermo şi să fie readuse şi înhumate în ţară, în curtea muzeului dedicat revoluţionarului paşoptist din localitatea Bălceşti. Reînhumarea lui Nicolae Bălcescu în ţară ar rupe lanţul blestemului naţional ca mai toţi marii noştri eroi naţionali, care au murit deznădăjduiţi, singuri şi „trădaţi” de prieteni, să nu aibă parte de un mormânt în ţară, un loc de pelerinaj pentru toţi patrioţii. Ar fi o recunoaştere că poporul român vrea, poate şi ştie să-şi omagieze eroii care au clădit România modernă şi eternă. Interesant e că deşi membru de vază al masoneriei europene, Nicolae Bălcescu a murit împărtăşit şi spovedit în braţele preotului grec ortodox al Bisericii Nicolae din Palermo.
