De la momentul în care statisticile oficiale nord-americane înregistrau 11 emigranţi români în teritoriile lor, s-au scurs mai bine de 100 de ani, iar astăzi se estimează că în SUA trăiesc peste 1 milion de americani de origine română, sosiţi aici în căutarea libertăţii și a „visului american”. Români de toate vârstele și profesiile au ajuns în SUA, cu precădere după 1990, și sunt denumiţi frecvent „noul val” sau „noua emigraţie”.
Există și familii stabilite în SUA la începutul secolului XX, iar cea mai mare concentrare a acestor originari din România se află în orașele din nord-estul SUA, în statele Ohio, Indiana, Michigan, Illinois, Pennsylvania și la New York. Mulţi români au ajuns aici ca refugiaţi, datorită celor două războaie mondiale din secolul trecut, sau imediat după instaurarea socialismului în România. Această categorie este recunoscută sub denumirea generică de „vechea emigraţie”. Unii s-au remarcat prin intermediul posturilor de radio Europa Liberă și Vocea Americii, iar alţii prin acţiunile lor menite să salveze România din ghearele comunismului. Alţii sunt profitori și securiști sub acoperire, care s-au infiltrat printre refugiaţii de bună-credinţă, majoritatea în anii ’80.
Parveniţii și profitorii români din SUA Sintagma „vechea emigraţie” de care se agaţă cu atâta disperare jagardelele comuniste model SUA 1980, provine de fapt din Europa, unde nume cu adevărat sonore, gen Brâncuși, Enescu, Eugen Ionescu, Cioran, Noica sau Ion Raţiu s-au evidenţiat, după al Doilea Război Mondial, prin încercările lor de a salva ţara de baștină de sub ocupaţia cizmei bolșevice, săpând în mintea Occidentalilor ideea că intelectualii României din exil sunt disidenţi în căutarea unor soluţii salvatoare pentru România.
Profitând de notorietatea acestor români remarcabili și de curentul iscat în Occident faţă de cetăţenii din blocul comunist, care străpungeau zidul solicitând azil politic, o serie de lingăi ai împușcatului, securiști și lichele comuniste, au dobândit azil politic în SUA și ulterior cetăţenie americană, la începutul anilor ’80. Astăzi, ei își asumă, în faţa noilor veniţi, merite și calităţi cu care n-au nimic în comun, autointitulându-se „salvatorii Românei” sau „spuma emigraţiei”. Caracterizaţi de o impertinenţă rară, invidie și nesimţire, afișează ostentativ aere de superioritate faţă de noii emigranţi românii sosiţi în SUA după Revoluţia din 1989. Această adunătură de cabotini și troglodiţi egoiști se străduiește din răsputeri să pună pumnul în gura presei româno-americane și să discrediteze tinerii intelectuali din noul val. Activitatea de bază a optzeciștilor este cerșitul atenţiei și respectului, respect pe care nu sunt capabili să-l câștige prin fapte, dar se străduiesc să-l impună cu forţa.
Deghizaţi în intelectuali rasaţi, lăudăroșii vechii emigraţii profită de orice prilej pentru a declanșa o stare de nervozitate și disconfort noilor veniţi. Unii dintre acești moși și babe optzeciste, cu pronunţate sechele comuniste, au părinţi și bunici în ţările imperiului sovietic și educaţie KGB-istă. Cum și când au ajuns ei cetăţeni români? Au venit în România o dată cu trupele de ocupaţie sovietice, iar părinţii lor erau activiști în aparatul de propagandă al lui Stalin? Ulterior au emigrat în SUA cu pașapoarte românești?
Conflictul dintre generaţii Imediat după sosirea mea în SUA, am remarcat că este ceva putred în vechea gardă. Manierele de ţaţe de cătun, datul din coate și bârfa, cultul personalităţii, asumarea unor merite inexistente nu se potriveau deloc cu ceea ce știam eu despre intelectualii români din exil. Am remarcat desconsiderarea noilor emigranţi și divizarea comunităţii românești din SUA în funcţie de anul sosirii în Lumea Nouă, ca un laitmotiv lansat de vechea gardă.
Primul contact personal cu ei a fost când mi-am permis să scriu despre emigrarea postdecembristă ca formă de protest, un articol despre revoluţionarii din 1989, care dezamăgiţi de rezultatele revoluţiei, au luat calea exilului, după 1990. Milioane de români și-au părăsit ţara după 1990, iar acum reprezintă majoritatea diasporei române din SUA. Vechea gardă s-a simţit datoare să-mi atragă atenţia că motivele emigraţiei de după 1990 sunt nesemnificative, subiectul este perimat, iar publicarea articolului meu în anul 2008 este (după părerea lor) „caducă”. Au urmat valuri de laude de sine caragialești, în încercarea de a demonstra că importantă pentru România este doar „vechea diasporă” și realizările ei măreţe peste ocean, dinainte de ’89, iar noii veniţi sunt o adunătură de rataţi.
Dincolo de fenomenul în sine, de strigătul de luptă și de mitocănia acestor javre comuniste din vechea gardă; dincolo de scârba pe care o produc noilor veniţi, am remarcat răspunsul de bun simţ al noii generaţii – un zâmbet de complezenţă și o tăcere inteligentă, născute din dorinţa de a menţine pacea și relaţiile amicale cu bunicii senili din vechea generaţie.
Prostia și fudulia vechii gărzi Personal, i-am comparat pe acești eroi închipuiţi, din vechea emigraţie, cu somităţile de pe planetă, cu personalităţi pe care le-am întâlnit în viaţa mea. Indiferent de vârstă și profesie, toţi oamenii sclipitori pe care i-am cunoscut îndeaproape, erau foarte modești și calculaţi. Profesori universitari, academicieni, oameni de știintă și cultură, artiști, ingineri, cercetători știinţifici, manageri, medici, întreprinzători privaţi, miliardari au în comun excesul de bun simţ, obisnuinţa de a-și respecta interlocutorii (indiferent de diplome și funcţii), o politeţe ieșită din comun și deprinderea de a vorbi fiecărui om după nivelul său de pregătire și capacitatea sa de înţelegere. Toate aceste calităţi lipsesc cu desăvârșire comuniștilor optzeciști deghizaţi în refugiaţi politici și elite ale vechii emigraţii din SUA.
Am remarcat la toţi oamenii inteligenţi cu care m-am intersectat în viaţă, valori recunoscute unanim: respectul faţă de muncă și faţă de semeni, credinţa în Dumnezeu, principii și valori morale sănătoase și solide. Spre deosebire de aceștia, foștii activiști de partid români–americani din „vechea gardă”, se remarcă printr-o impertinenţă dusă la paroxism; lipsă de respect pentru realizările altor persoane și pentru timpul altora; o lipsă crasă de interes faţă de proiectele comunităţii, negarea liderilor și satisfacţia vădită de a umili, jigni și teroriza „noua generaţie” de emigranţi români din SUA.
Laudele de sine ostentative ale generaţiei 1980 mă determină să mă întreb retoric – de ce ar trebui să ne accepte americanii nativi pe noi, românii emigranţi, dacă avem conaţionali aici care nu ne digeră? Până la ce dată emigranţii veniţi în Lumea Nouă din diverse colţuri ale planetei sunt americani și de la ce dată încoace sunt emigranţi? Această întrebare am pus-o și americanilor, pentru că, în afară de amerindienii băștinași, pe continentul Nord-American toţi ceilalţi sunt emigranţi, indiferent dacă s-au născut aici în urmă cu o lună sau acum 200 de ani.
Faptele vechii gărzi sunt abjecte. Au cerut azil politic în SUA tot felul de comuniști înrăiţi și tot felul de români cu „două perechi de coarne” din SUA. O altă îndeletnicire favorită a parveniţilor model ‘80 este asumarea rolului de critici literari, critici ai presei scrise româno-americane și cunoscători ai tuturor problemelor diasporei. Abilităţile multi-tasking ale vechii gărzi mă duc cu gândul la muncitorul român multilateral dezvoltat inventat de Ceaușescu și la cunoștinţele cizmarului șef în toate domeniile de activitate. Ca la niște demni urmași ai lui nea Nicu, fixaţiile vechii gărzi din SUA se transformă în „indicaţii preţioase” și inutile pentru noii emigranţi. Optzeciștii multilateral dezvoltaţi au reușit să facă „rahatul praf” pe pământul făgăduinţei, iar astăzi se simt datori să ne împărtășească din învăţăturile lor, dându-ne lecţii de forme fără fond pentru realizarea visului american. Eu am o singură pretenţie de la dumnealor: să vorbească doar cei care au avut rezultate, iar restul shut the fuck up!
Pe javrele din SUA le deranjează noul val de conaţionali veniţi în SUA la studii, cu PhD-uri obţinute în SUA și posturi înalte în Departamentele de Stat Americane. Javrelor le crește tensiunea văzând români de succes din universităţi, spitale și companii prestigioase. Spre deosebire de ei, optzeciștii sunt în SUA de 30 de ani și lasă impresia că au spălat atâtea WC-uri pe aici încât a început să le placă mirosul. Unii dintre ei n-au nici măcar o pensie, pentru că nu le-a plăcut munca în SUA, iar în România fuseseră privilegiaţi.
Pe demnii urmași ai lui Dinu Păturică, foști activiști de partid în România, ulterior azilanţi politici în SUA, azi critici ai mass-mediei românești din SUA, atotștiutori, pare să-i deranjeze absolut totul, inclusiv vârsta emigranţilor români de după 1990. Ne reproșează că am venit în SUA prea târziu și ne transmit călduros că nu mai avem nicio șansă de reușită. Pe de altă parte, stimabilele vechituri senile nu realizează că unii dintre acești tineri erau nou-născuţi sau preșcolari la începutul anilor ’80 când i-a apucat pe ei plecarea în SUA.
Mecanismele emigrării în SUA din anii ‘80 Varianta rudelor din Occident presupunea tenacitate, origini evreiești sau nemţești, plus voinţa de fier pentru a rezista presiunilor securităţii. În final, primeai dreptul de a emigra, după ce semnai acte de cedare a proprietăţilor personale către statul român și renunţare la cetăţenia română. Rămâneai sărac, dar erai liber să pleci fără a-ţi risca viaţa. La destinaţie te așteptau rudele, care te ajutau să o iei de la început.
O metodă care presupunea asumarea riscului de a muri pe drum era îmbarcarea clandestină pe un vapor, cu destinaţia
Altă variantă de fugă din România, cu riscuri de moarte, presupunea trecerea Dunării înot printre gloantele vameșilor, până în Iugoslavia. Acolo erai închis într-un lagăr pentru emigranţi, iar la eliberare luai drumul Italiei prin munţi, o zonă în care frontiera nu era securizată. După 4-6 săptămâni de mers pe jos prin sălbăticie, ajungeai în Italia și solicitai ajutorul ambasadei americane. Sub aripa Crucii Roșii sau a unor instituţii caritabile catolice, ajungeai în SUA unde cereai azil politic.
La variantele de mare risc recurgeau români disperaţi, care își doreau libertatea cu orice preţ, dar erau conștienţi că nu pot părăsi România legal, pentru că nu aveau origine sănătoasă, nu erau devotaţi trup și suflet partidului în calitate de turnători comuniști (PCR – pile, cunoștinte și relaţii). Rudele rămase în ţară ale fugarilor prin Dunăre sau cu containerul, sufereau din cauza „trădătorilor” din familie. Copiii fugarilor făceau armata la batalioane disciplinare, alături de pușcăriași de drept comun, soţiile celor fugiţi erau vizitate și ameninţate periodic de securiști și forţate să divorţeze pentru a scăpa de inchiziţia comunistă. Turnători ai partidului erau infiltraţi în casele rudelor acestor fugari consideraţi trădători de ţară, pentru a culege informaţii și pentru a supraveghea familiile să nu primească valută, scrisori, pachete sau informaţii peţioase din străinătate. Adesea rudele fugarilor erau retrogradate din funcţii la serviciu, date afară disciplinar din partid, trimise la munca de jos, oprimate și forţate să dea declaraţii că reneagă fugarul familiei și că nu mai ţin legătura cu el.
Jigodiile cu origine sănătoasă erau singurele persoane care puteau primi pașapoarte și vize de călătorie în străinătate și reprezintă un procent semnificativ al „vechii gărzi” la care fac referire aceste rânduri. Cel mai adesea plecau în călătorii prin ţări din blocul comunist și foarte rar în Germania Democrată și Iugoslavia, porţile principale de fugă în Occident. Vizele turistice li se acordau cu aprobare de la PCR, recomandări și verificări solide, exclusiv persoanelor loiale regimului comunist. Vizele veneau ca un fel de premiu pentru „merite deosebite” acordat turnătorilor și propagandiștilor PCR-iști.
Unele dintre aceste jigodii din burghezia roșie s-au lăsat furate de mirajul libertăţii și viaţa de huzur pe care o vedeau în Vest și alegeau să trădeze. Oricum știau mult mai multe decât nenorociţii care-și riscau viaţa prin Dunăre sau în containere. Ajunși în Germania de Vest cu ajutorul unor călăuze, sau în Italia prin filiera iugoslavă, parveniţii comuniști se strecurau printre emigranţii adevăraţi, sosiţi cu contaienrul sau prin Dunăre, și cereau azil politic în Occident. Diferenţa dintre ei și cei care-și riscau viaţa pentru visul american era imensă. Primii aveau antrenamentul foamei, frigului și lipsurilor din România, știau că în Vest nu-i așteapta nimic decât muncă multă și o perioadă de adaptare grea, în care vor trebui să facă munci mizerabile pentru a-și câștiga o pâine. Erau pregătiţi psihic pentru acest pas și se bazaseră oricum toată viaţa doar pe propriile puteri, inteligenţa și sănătatea proprie. Spre deosebire de ei, jigodiile comuniste aveau joburi călduţe în România, case de la stat, mașini noi, vacanţe la mare, acces la cantina partidului și alte privilegii pentru serviciile aduse dictatorului.
Jigodiile n-au suferit de foame și de frig, n-au stat la cozi și n-au fost nevoite să facă munci grele în România, așa că adaptarea la capitalism i-a lovit în moalele capului. Lipsiţi de suportul partidului și nevoiţi să se descurce singuri, plângeau după ţara natală și le venea să-și ceară iertare de la Ceaușescu pentru prostia lor de a rămâne în Occident. Numai că lașitatea lor era prea mare ca să-și asume eventualele pedepse ale lui Ceaușescu, la întoarcerea cu coada între picioare, după trădare. Așa că au rămas în Occident, iar acum își revarsă frustrările și veninul asupra emigranţilor din noul val, sosiţi în SUA prin căsătorie cu cetăţeni americani, datorită unor contracte de muncă, prin Loteria Vizelor sau la studii.
