BANCA AMINTIRILOR (12)

CHIRURGUL

În urmă cu mai bine de cincizeci de ani lucram la uzina „Înfrăţirea” din oraşul Oradea unde executam şi chiar inventam unele matriţe de produse care erau turnate mai apoi în metal sau plastic şi care foloseau la refacerea, repararea, îmbunătăţirea sau modernizarea unor piese sau agregate necesare bunului mers a întreprinderii noastre. Câteodată, mai tacit, prieteneşte, sau la rugăminţile şi ordinele unor „organe interne” (mă refer la uzină) sau „de mai sus” (adică cele de partid şi de stat) executam şi alte modele şi piese pentru salvarea sau repararea unei utilaje oarecare… independente de locul unde îmi făceam meseria.

 

Aşa era atunci! Trebuia să te descurci, să-ţi faci treaba pentru a-i mulţumi pe toţi. Uneori aveai mulţumiri şi strângeri de mână, alteori se creau invidii sau chiar critici aspre… dar până la urmă eu eram cel care câştiga… experienţă şi chiar relaţii tovărăşeşti. Am avut şi încă îl am bun prieten pe om deosebit, medicul chirurg ortoped care lucra la spitalul de urgenţă din oraş, Dr. Ioan Micle. Acesta, cum era o fire inventivă şi de mare talent tehnic inovator, mă ruga deseori să execut anumite instrumente ajutătoare pe care spitalul nu le putea procura.

 

Cu aceasta am terminat introducerea şi am să trec la povestea reală! Cum am devenit „medic salvator”! Într-o zi sunt chemat la directorul uzinei, unde în biroul acestuia, mai era şi medicul şef al spitatului judeţean – şi el chirurg renumit! Se trece direct la subiect! Mi se explică de ce au nevoie de ajutorul meu! Cu ani în urmă, o femeie a fost operată şi în femur rupt i s-a implantat o tijă. Totul a fost în regulă mai mulţi ani până când tija a crăpat osul şi a ieşit vreo 5 centimetri, începând să o deranjeze. Problema cea mare era ca la spital aveau instrumente de tăiat carne şi os dar nu oţel titan din care era făcut implantul.

 

I-am spus medicului şef să vină cu mine în secţie pentru a-i arăta un utilaj manual cu care se poate tăia metale. Dar când a văzut că în timpul tăierii demonstrative apar şi scântei, a spus să vin eu la spital şi să tai capătul de tijă cu pricina. Pe moment am protestat deoarece nu eram convins că mă voi descurca „pe viu”, dar până la urmă am fost convins de acesta că vor mai fi în jurul meu încă zece medici doritori să vadă operaţia. Am înţeles, şi în ideea că aş putea ajuta un om să scape de dureri, l-am rugat doctorul să îmi arate o radiografie a piciorului bolnavei pentru a putea vedea căile de acces la piesă cât şi ce mărime de disc (bachelita cu pulbere de diamant) trebuie să procur pentru tăiere.

 

După zece zile de pregătire: motor electric cu turaţie mare, şase discuri de rezervă şi restul sculelor ajutătoare, am fost dus la spital cu tot instrumentarul meu care a fost dus la sterilizare. Am fost invitat la etajul unde mai erau trei camere chirurgicale. Medicul şef mă pofteşte în sala de sterilizare unde dă poruncă la o soră să-mi aducă echipamentul pentru operaţie. Aceasta mă priveşte de sus în jos şi-mi aduce un echipament de culoare verde, inclusiv papuci, iar intre timp medicul şef se pregătea şi el de o operaţie. Îmi spune să mergem să ne spălăm pe mâini, dar în acel moment el este chemat urgent la o altă sală de operaţii. Eu rămân singur… Apare o soră cu un vas cu o soluţie verde şi-mi spune „Serviţi d-le doctor!”. Eu protestez că nu sunt doctor şi atunci dânsa săraca se corectează şi mă intitulează „profesor”.

 

Spre norocul meu reapare medicul şef. Îmi spune să deschid robinetele cu cotul şi să iau din soluţia verde pentru a mă spăla cu ea pe mâini. Începem să ne spălăm meticulos, când domnia sa este din nou chemat la o urgenţă. Rămân singur. Apar două surori cu un recipient de inox în care erau doar nişte cârpe. Îmi spun: „Serviţi d-le profesor!”. Eu stau şi mă uita la ele destul de ciudat… Dânsele, bănuind că au de-a face cu un profesor „tare mare”, m-au ajutat să mă echipez, inclusiv servindu-mi cu penseta mănuşile pe care le-am tras pe mâini. Ce mai! Eram o personalitate…

 

Medicului şef, doctorul Micle, bunul meu prieten chirurg, îmi face un mic instructaj şi îmi spune că… după cum se ştie chiar şi medicilor care nu sunt chirurgi le vine rău atunci când văd operaţii. De aceea ar fi bine ca eu să asist mai întâi la o altă operaţie pe care el o face unui tânăr căruia îi trebuie repus osul braţului în poziţia normală. Acesta s-a sudat greşit cu ani în urmă şi trebuia reparată anomalia. Îmi explică cum va decurge operaţia. Se face inţeles, iar eu sunt de acord şi intru în sala de operaţii. Văd un flăcău întins pe masă. Medicul îmi arăta mâna acestuia care s-a fracturat cu ani în urmă- La ţară, de unde era, „doftoroaia satului” i-a pus osul rupt, greşit. Acum, la spital se va reface totul şi o să fie bine…

 

Apare şi anestezistul, îi pune bolnavului masca şi spune să numere. Eu mă retrag în colţul camerei. Medicul îmi face semn discret să vin mai aproape, pentru a vedea ce va face în continuare. Observ că unul dintre picioarele pacientului se mişcă, dar medicul mă linişteşte spunându-mi că acesta nu mai simte nimic, apoi cu precizie, taie ţesuturie pentru a ajunge la os şi mai apoi cu o lovitură de instrument, cred că ciocan şi daltă, „pac”, desface vechea sudură a osului. Când am văzut ce se întâmplă, ba am mai auzit ci teribilul „pac” m-a cuprins o disperată ameţeală. Sunt culcat pe un pat… dar nu mi se dă timp să mă dezmeticesc prea bine că sunt readus la realitate… comunicându-mi-se foarte milităros că pacienta cu tija este pregătită de operaţie şi că toţi mă aşteaptă pe mine! Atunci nu ştiu ce forţe, de conştiinţă, sau ce o fi, cu toate că eram, se spune, încă galben, m-am ridicat şi am pornit să-mi îndeplinesc cu cinste misiunea. Am cerut instrumentarul meu, dar m-am speriat când am văzut că mânerul şurubelniţei mele de plastic era deform, la fel şi discurile mele speciale de taiat. Nu am bănuit că vor fi sterilizate la o aşa temperatură mare încât să le afecteze! În acel moment am avut sentimentul, de fapt dorinţa de a dispărea… Femeia era intinsă pe pat cu piciorul dezvelit pentru ca eu să am „front de lucru”. Două zeci de ochi erau aţintiţi spre mâinile mele. Am început, mai precis am încercat să tai, dar din păcate discul s-a rupt în bucăţi. Spre marele noroc, la turaţia acea mare, nu s-a rănit totuşi nimeni. Cu mâinile înmănuşate mi-a venit greu să schimb discul, dar am reuşit până la urmă. Am reluat operaţia. Sângele se scurgea puţin din rană şi asta strica eficienta tăierii. Am rugat să fie turnată pentru răcire apă distilată, dar am oprit procedeul, deoarece se scurgea şi pulbere fină neagră din discul tăietor. Medicul şef îmi spune: „Te rog continuă. Sunt accidente de circulaţie unde curge noroi, nu pulbere sterilizată!”. După cinci minute am avut piesa tăiată în mână. Am pus-o în buzunar şi am vrut cât mai repede să părăsesc „frontul”… Abia acasă am încercat să-mi dau seama ce am făcut şi ca niciodată am băut de unul singur un păhărel de coniac.

 

Când am mers a doua zi să-mi iau sculele, medicul şef era într-o şedinţa cu medicii. Am asista si eu câteva minute. Şi acum mai am în memorie faţa speriată a unei tinere doctoriţe când şeful a întrebat-o de ce accidentaţii care au băut tărie au mai puţine infecţii după accidente? Şi a primit răspunsul pe loc, tot din partea şefului „Pe beţivi nu-i iubesc micobi! Alcoolul să trăiască!”

—————————–

George GOLDHAMMER

Holon, Israel