De o vreme, în presa dâmboviţeană e mare agitaţie. Unele declaraţii şocante ale chiriaşului de
Încă de la instalarea sa în fruntea guvernului, Emil BOC a avut parte din plin de critica acerbă, nu o dată absurdă, a samsarilor dâmboviţeni de presă. S-au remarcat îndeosebi meltecii imperiului voiculescian, dând, astfel, la iveală multe dintre frustrările patronului lor.
Emil BOC pare să fi repetat, aproape la indigo, soarta tuturor premierilor ardeleni de după 1918. Ca şi ei a preluat conducerea ţării în condiţii extrem de defavorabile, de tensiuni interne şi de grave pericole externe. Tot la fel, pe durata exercitării mandatului, în general foarte scurt, s-au înfruntat cu marea şi neîmpăcata ostilitate a opoziţiei politice, dar şi a presei dâmboviţene, întotdeauna gata să sfâşie pe oricine putea periclita în vreun fel, pe termen scurt sau lung, interesele ei, nu odată obscure, sau ale elitei politice din Regat. Fără excepţie, începând cu Alexandru VAIDA VOEVOD, Iuliu MANIU, Octavian GOGA, Ioan GIGÂRTU, Petru GROZA şi terminând cu Victor CIORBEA, iar în prezent cu Emil BOC, toţi primii miniştri ai României originari din Transilvania au beneficiat şi încă mai beneficiază de cele mai absurde aprecieri sau etichete, care nu ţin deloc seama de condiţiile grele în care şi-au desfăşurat sau îşi desfăşoară activitatea.
Tot aproape fără excepţie, primii miniştri ardeleni nu au beneficiat, decât cu nesemnificative excepţii, de susţinerea sau înţelegerea şefului statului. Acesta, indiferent cum s-a numit, a încercat, dimpotrivă, să arunce blamul asupra guvernului şi pentru erorile grave săvârşite personal, erori care, ca în cazul morganaticului Carol al II-lea, au dus inclusiv la dezmembrarea administrativ teritorială a României, la izolarea şi dispreţuirea ţării, la uriaşe pierderi şi suferinţe pentru poporul român. Alţii şi-au sacrificat, cu bună ştiinţă, renumele şi prestigiul pentru a contribui la apărarea ţării, indiferent de consecinţele în plan personal ale demersului lor. Ne referim aici şi acum la celebrul caz al dr. Petru Groza, care a dorit doar recuperarea teritoriilor pierdute de România ca urmare a politicii iresponsabile şi aventuriste a diabolicului monarh Carol al II-lea, acceptând pentru aceasta inclusiv cooperarea cu duşmanii poporului român – puterea sovietică, în acest caz – dacă astfel putea reda Ardealul României. Pentru acest sacrificiu imens el a rămas în mintea multor melteci cu pretenţii de mari savanţi cu o etichetă şi un blam nemeritate.
Emil BOC a preluat conducerea guvernului României în momente cu adevărat dramatice pentru ţară, pentru cetăţenii ei. El urma mai multor guverne iresponsabile care, după 1990, fără să ţină cont de realităţi, dar şi de nevoile esenţiale ale românilor, au secătuit resursele, au prădat avuţia naţională şi au adus ţara la cheremul a tot felul de vulturi străini interesaţi în aducerea populaţiei într-o tot mai acută stare de sărăcie. Prin politici populiste, din fondurile bugetului, dar în interese strict partinice, neţinând cont de nevoia unor investiţii şi a implementării unor programe de dezvoltare economică şi tehnico-ştiinţifică a României, aceste guverne, ca şi parlamentele post decembriste au adus ţara la sapă de lemn, reuşind performanţa, aproape singulară, la nivel european, de a transforma România în cea mai săracă şi mai puţin dezvoltată dintre toate fostele ţări socialiste.
Timp de patru ani, în perioada 2000-2004, ca deputat de Cluj, am avut posibilitatea să îl cunosc, cred eu, destul de bine pe Emil BOC, şi el tot deputat de Cluj. Deci, i-am identificat atât punctele tari, cât şi pe cele slabe. Pentru că are şi el slăbiciunile lui, ca orice om.
Fără a fi fost vreodată, deci nici în prezent, un fan sau partizan politic al lui Emil BOC, pot, însă, cu onestitate, să afirm că neajunsurile lui Emil BOC nu sunt nici pe departe atât de multe şi de grave cât lasă să se înţeleagă otrăvita presă dâmboviţeană în gura căreia a intrat.
Orice om de bună credinţă poate recunoaşte că Emil BOC este un intelectual şi om de vastă cultură, nu un simplu ciumpalac sau politruc de duzină, iar a-l trata în nota dispreţuitoare şi minimalizantă de care are constant parte este un semn de proastă creştere din partea mass media.
Ca intelectual şi ardelean, Emil BOC, având în faţă exemplul perioadei anterioare şi al nesfârşitelor certuri dintre palate, extrem de neproductive atât pe plan intern, cât şi extern, a preferat o altă atitudine şi conduită, respectiv cooperarea cu şeful statului în locul disputelor sterile, infructuoase. Atitudinea lui a fost şi este etichetată, în mod pripit, ca o obedienţă împinsă la maxim. Iar el nu a făcut nici un gest care să contrazică sau să descurajezeîn vreun fel, acum sau pe viitor, pe specialiştii dâmboviţeni în pus etichete.
Poziţia lui Emil BOC, ca premier, nu a fost şi nu este una confortabilă. El este prins între marii margrafi ai PDL, cu averi uriaşe şi cu o neostoită sete de putere, şi preşedintele jucător care, depăşindu-şi frecvent, cu mult, atribuţiile permise de Constituţie, intervine frecvent în treburile guvernului, subminând într-un fel autoritatea şi atribuţiile întâiului său sfetnic. Nu o dată, preşedintele a avut obiceiul, anticonstituţional, de a chema, fără a-l preveni măcar pe premier, la ordine pe unii sau alţii dintre miniştri. Acest lucru a încurajat o anumită indisciplină şi atitudini de sfidare a şefului lor ierarhic, atât pe linie executivă, cât şi de partid. De aici şi impresia de haos la nivel guvernamental, de nu ştie stânga ce face dreapta. Ea este întreţinută şi amplificată şi de apetitul sporit al unor miniştri de a-şi face publicitate pentru şi prin toate năzbâtiile lor, ieşind hodoronc tron la televizor şi făcând tot felul de declaraţii aiuritoare, adesea fără consultarea sau avertizarea măcar a premierului. De multe ori s-a putut vedea cu cât efort a încercat Emil BOC să dreagă busuiocul şi să îndrepte aberaţiile rostite de colegii lui de guvern.
Pe fondul accentuării şi prelungirii sine die a crizei economico-financiare actuale, este tot mai greu să găseşti măsurile cele mai eficiente. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a văzut de curând, o serie de traseişti politico-parlamentari e gata în orice moment să te vândă sau, spre a se salva, să-ţi dea lecţii despre cum ar trebui să guvernezi ţara[1].
Din păcate, preşedintele Trăian Băsescu, în loc să sprijine în vreun fel activitatea guvernului, continuă arhicunoscuta lui serie de gafe şi de călcat în străchini. Dar, cu celebrul său fler, a sesizat că ţara aşteaptă să ştie din vina cui lucrurile merg rău şi foarte rău. Ca să îndrepte pericolul de propriul lui scaun, Traian Băsescu, după o metodă pe care o practică în mod curent de când e în politică, e în căutarea unui ţap ispăşitor. În opinia lui, însă, nu orice ţap ispăşitor ar reuşi să satisfacă setea de sânge a adversarilor regimului. Doar sacrificarea personală a primului ministru ar putea da roadele scontate. Unde mai pui că şi la nivelul guvernului sunt persoane care ar avea de câştigat prin eliminarea lui Emil BOC din ecuaţia puterii.
Pentru a confirma, se pare, că are în cap astfel de idei şi gânduri, Traian BĂSESCU a început să îşi exprime public nemulţumirile faţă de actualul guvern sau faţă de unele din deciziile luate de acesta. El uită, cu nepermisă grabă, că dacă ţara a ajuns în această stare critică, deplorabilă, cea mai mare parte de vină îi revine lui, căci o guvernează, cum o guvernează de şase ani.
O serie de factori politici, dar şi ziarişti susţin ideea că, în realitate, Traian BĂSESCU pregăteşte, pentru toamna acestui an, când populaţia, după seria de decizii antipopulare, va simţi efectele acestora, printr-o drastică scădere a nivelului ei de trai, scăderea puterii de cumpărare a pensiilor şi salariilor, creşterea taxelor şi impozitelor, ca şi ameninţarea dificultăţilor pe care i le va aduce toamna şi iarna ce urmează în ceea ce priveşte cheltuielile de întreţinere şi căldură, debarcarea guvernului şi sacrificarea politică a lui Emil BOC. Spre a da satisfacţie mai ales adversarilor acestuia din propriul partid, dar şi din opoziţie.
În opinia mea, Traian BĂSESCU este pe punctul de a săvârşi o greşeală pe care, la rândul său, o va plăti extrem de scump. Poate chiar cu propriul scaun de
Iată de ce, poate măcar în ceasul al 12-lea, nu ar strica deloc ca Traian BĂSESCU să gândească, aşa cum se cuvine, înainte de a lua vreo decizie ce s-ar putea dovedi sinucigaşă pentru el. Înţelepciunea românească ne atenţionează de veacuri că: „Cel ce sapă groapa altuia, riscă să cadă el în ea!”
Oare cunoaşte Traian BĂSESCU acest adevăr elementar?
[1] Am în vedere, între altele, atitudinea surprinzătoare a fostului deputat PRM-ist Mircia Giurgiu, promovat pe listele acelui partid în urma unor manevre ordinare îndreptate împotriva mea, dar trecut, după alegere, la scurtă vreme, cu arme şi bagaje, în altă barcă politică. În prezent, el a ajuns să-i dea lecţii şefului său de partid despre cum să conducă ţara, doar spre a mai câştiga din imagine pentru activitatea zgomotoasă, dar mediocră, pe care o are ca parlamentar.
