De abia luna trecuta ne-am bucurat de musafiri cand Andreea Billig a fost alaturi de noi singura jurnalista romanca acreditata la South East Euroepan film Festival in capital filmului. Autoare de fictiune si non-fictiune, si om de radio cu numeroase aparitii in viata publicistica, Andreea a debutat literar cu un volum de proza scurta in limba engleaza, intitulat “Foud Doors and Other Stories”. Cel mai recent volum, “I Choose Love!”, are ca sursa de inspiratie, printre altele, calatoria facuta in California – cartea este o pleadoarie pentru iubire ca modalitate de a ne invinge fricile si a ne implini visele. Andreea are bunavointa sa ne trimita, speram ca doar pentru un inceput al unei colaborari fructuoase, aceste delicate note de calatorie!

Exclusiv din Bucuresti de la Andreea Billig

Despre acasă

Imaginați-vă o seară plăcută de mai în grădina cu trandafiri a unei ceainării bucureștene, ascunsă printre casele vechi din zona Mântuleasa. O fată cu pielea arămie, smeadă, și ochi de smarald, îmbrăcată cu o cămașă albă și o fustă roșie, povestește la microfon despre frumusețile Thailandei. Treptat, clinchetul ceștilor de porțelan se stinge. Pricomigdale și biscuiți mușcați pe jumătate, rămân în farfurie. Sprijiniți pe spătare sau cu bărbiile în palme, spectatorii visează.

Pare un început de povestire însă este o întâmplare cât se poate de reală, petrecută prin 2014. Nu era prima dată când o vedeam pe această fată, însă niciodată nu mi se păruse atât de frumoasă. Ne cunoscusem în urmă cu câțiva ani, pe când lucra într-o agenție de publicitate în departamentul de client service. La scurtă vreme, aflasem cu surprindere, renunțase la confortul și agitația Bucureștiului pentru o viață într-un sătuc din sud-estul Thailandei, alături de iubitul ei. Un fost om de comunicare metamorfozat în nomad și bloger de călătorii.

După toate aparențele, Elena își petrecea zilele relaxându-se la soare, răsfățându-se cu tratamente la SPA și făcând mult sport. Altfel nu-mi puteam explica înfățișarea ei impecabilă. Aveam însă să aflu că viața ei, viața lor, într-o țară exotică, era complet diferită de acest scenariu. Era perfect adevărat că, pe țărmul Gofului Thailandei soarele străluca tot anul. Însă, mai mult decât atât, pentru cei doi, acela înseamnă locul în care își găsiseră adevăratul scop în viață: acela de a-i ajuta pe românii pasionați de călătorii, să descopere frumusețile ascunse ale Thailandei.

Cei patruzeci de oameni prezenți în grădina au ascultat-o pe Elena cu atenție până la sfârșit. Nu numai pentru că vorbele sale erau atât de captivante. Dar pentru că prezența ei era cuceritoare. Avea acea lumină în priviri caracteristică oamenilor care își trăiesc visul. Care se simt acasă. Fata a continuat să povestească despre plaje cu nisip alb și temple păzite de statui încruntate, despre sălbăticia Sumatrei și  alunecări de catamaran pe ape transparente iar oamenii și-au ținut răsuflarea. Ca și cum ar fi fost un vis prea frumos pentru a putea fi trăit de ei.  Ca și cum legături invizibile i-ar fi ținut legați de metropola în care își câștigau existența, permițându-le să se rupă preț de-o vacanță.

Aceste legături invizibile există. Invățăm încă din copilărie că avem nevoie de stabilitate în viață. Că trebuie să avem rădăcini și o casă-în țara în care ne-am născut. Există și legături vizibile: mașina, conturile bancare, slujba, familia, prietenii, tot ceea ce înseamnă confort și siguranță. Toate acele lucruri fără de care credem că am fi pierduți. Care ne țin într-o buclă și fac ca zilele să semene una cu cealaltă. Și pe care nu le punem la îndoială decât în rarele momente de frământări: um ar fi să ne ascultăm inima?

Pe cât de letală poate fi uneori curiozitatea pentru pisici, vorba anglo-saxonului, pe atât de letale sunt zona de confort și obișnuința pentru spiritul omenesc. Cine spune că într-o viață trebuie să avem un singur tip de meserie? Cine spune că trebuie să trăim într-un singur loc? Cine spune că nu ne putem muta dintr-o zonă geografică într-alta explorând, inovând, creându-ne viața pe care ne-o dorim? Dacă vă gândiți că așa ceva se poate întâmpla doar la 20 de ani, gândiți-vă din nou. Paul Gauguin avea 42 de ani când a renunțat la existența sa burgheză de la Paris și a plecat în Tahiti pentru a-și crea capodoperele.

Oriunde vom călători pe acest pământ, oriunde vom decide să ne stabilim, casa noastră va fi întotdeauna cu noi. Paradoxal, casa noastră este în interiorul și nu în exteriorul nostru. Este acolo unde ne este inima, acolo unde împlinim sensul vieții.