„Nu există teren neutru în univers: fiecare centimetru pătrat, fiecare fracțiune de secundă sunt revendicate de Dumnezeu și contra revendicate de Satana” – C.S. Lewis
În dicționare găsim explicat cuvântul cruzime, ca fiind „manifestare de ferocitate în comiterea unei infracțiuni, de natură să provoace suferințe chinuitoare prelungite victimei; atitudine, faptă crudă, ferocitate, bestialitate, barbarie, cruzie”.
În ziarele acestor zile, precum și la știrile prezentate de diferite televiziuni, a apărut imaginea unui băiețel sirian în vârstă de cinci ani, plin de sânge și de praf, care privea fix, confuz, după ce a fost scos dintre dărâmături, la doar câteva minute după un raid aerian distrusese apartamentul în care locuia familia sa, în orașul sirian Alep, cel mai mare oraș din Siria. O luptă decisivă, spun unii, întrucât cine va controla metropola, se va numi învingător. Imaginea băiețelului a devenit simbol al unei noi drame a războiului din Siria. Fratele lui mai mare a murit mai târziu, în chinuri. Băiețelul scos din dărâmături a fost fotografiat, fotografia fiind făcută de un fotograf independent, prezent în Alep, și care asistase timp de câteva ore la operațiunea de salvare a băiețelului cu numele de Omran și a altor membri ai familiei sale. „Era șocat, nici măcar nu plângea, dar ne făcea să plângem, era tăcut, ne privea”, a exprimat fotograful. Imaginea extrem de sugestivă și dureroasă era expresia monstruozității omenești, a cruzimii de care sunt în stare oamenii în timp de confruntare. Bieții copii!
Ne întrebăm din nou: Ce se întâmplă astăzi în lumea noastră? Dezumanizarea ființei umane se produce într-un ritm rapid. A-l lovi pe cel neajutorat, a-ți bate joc de el, nu înseamnă nicidecum curaj, ci cruzime. Mă întrebam în momentele când priveam – și nu aș mai fi vrut să văd tragica imagine – cum de au ajuns oamenii la asemenea grad de sălbăticie? Simțul uman, compasiunea pentru semeni a dispărut? Oamenii pot îmbrățișa cu atâta ușurință ura, răzbunarea, dorința de distrugere și se lasă convinși în executarea unor astfel de acte de cruzime pentru apărarea unui regim dictatorial, corupt?
Lovim, suntem cruzi uneori cu vorbele noastre sau cu acțiunile noastre – este adevărat! Fiecare dintre noi are în sufletul său o doză de răutate, dar ea trebuie conștientizată, stăpânită, transformată în ceea ce numim milă, compasiune, bunătate, cu ajutorul rațiunii și a bunei noastre simțiri; prin autoeducație – autocunoaștere, autoevaluare, aducerea educației în interiorul sufletului – ceea ce în final definește o personalitate puternică. Conducătorii, în special trebuie să aibă această calitate.
Iată că răutatea, cruzimea unora caută întruna vinovați asupra cărora să-și manifeste bestialitatea. Cu mâna omului sunt uciși oamenii, fiindcă în mâna omului se află armele și diversele comenzi cu care își ucid semenii! Istoria ne-a dovedit că s-au făcut multe și diferite acte de cruzime, asupra oamenilor vinovați dar și nevinovați. Unde ne este progresul, civilizația dobândită? Falsă este ideea că bestialitatea, cruzimea aparține oamenilor puternici, ea este exclusiv a oamenilor slabi, a omului care nu poate sta drept, a omului care nu se poate ridica la înălțimea râvnită, a omului care nu poate să discearnă între bine și rău, a omului care invidiază calitățile sau avutul celuilalt, care vrea să lovească pentru a face ca adversarul luat prin surprindere să nu mai poată reacționa, apăra și această acțiune îi dă satisfacție – falsul sentiment al victoriei. Protestatarii în această țară au manifestat dintr-un început împotriva regimului dictatorial, care nu mai încetează represiunea sângeroasă, apărându-și poziția, ucigând, și războiul determină milioane de victime – morți, răniți și refugiați.
Întâmplător, gândind la imaginea sfâșietoare rămasă în minte, la faptul că acest sentiment al cruzimii, bestialității a preocupat filozofii și scriitorii, am mângâiat o carte din bibliotecă și am deschis paginile la Platon (427 î.Hr.-347 î.Hr.), filozoful Greciei antice la care mă întorc cu gândul de nenumărate ori, discipol al lui Socrate, învățător al lui Aristotel, cel care a pus bazele culturii occidentale. Despre gândirea lui se crede că s-a datorat mai întâi originii sale, născut fiind într-o familie aristocratică și având parte de o educație aleasă, așa cum i se cuvenea oricărui tânăr grec înstărit; în al doilea rând faptului că a fost profund influențat de Socrate și de discipolii gânditorului și matematicianului Pitagora. Creștinismul, cu învățătura și morala sa, a apărut în urma acelei lumi greco-romane a cărei sisteme filozofice aveau etica lor, dar nu prezentau omogenitate, nu a putut fi răspândită și impusă etica, chiar făuritorii ei nu au putut-o respecta întru totul. Cu toate acestea, învățăturile lui Platon au influențat convingerile religioase. Cunoscătorii filozofiei platonice, și trebuie să ne aplecăm asupra acestui fapt, l-au caracterizat pe Platon ca fiind „o frumusețe morală și sănătate sufletească”. Morala creștină și etica filozofică au, ca atare, puncte comune. Amândouă se preocupă de om și de comportamentul său moral. Etica filozofică are ca scop fericirea omului pe care o obține aici pe pământ, scopul omului după morala creștină este tot fericirea, dar ea începe aici pe pământ și continuă în viața de dincolo, iar firea decăzută a omului se restaurează numai cu ajutorul harului divin. Morala creștină, însă, a adus înălțătoarea iubire creștină, jertfelnică, dăruitoare, care se cere împlinită, accentul punându-se pe „cele dinăuntru” omului. „Acțiunea liberă este întotdeauna transpunerea în faptă a sufletului… și valoarea ei nu izvorăște din aspectul exterior, ci din sufletul ei, din izvoarele lăuntrice. Înăuntru este rădăcina, acolo este seva dătătoare de viață din care răsar frunzele, florile și roadele”. Biserica a prețuit înțelepciunea anumitor filozofi, Sfântul Iustin Martirul numindu-l pe Socrate „creștin înainte de vreme”.
Platon era preocupat de organizarea statului – model, visa o societate în care să nu mai existe corupție, sărăcie, tiranie, război. În „Republica”, susținea ideea conform căreia cei mai buni trebuie să guverneze, ei trebuie să educe poporul în vederea binelui. Scriitorul, istoricul, filozoful american Will Durant (1885-1981) analizând acea perioadă, explica cum democrații s-au dovedit a nu fi mai buni decât plutocrații: ei s-au folosit de puterea datorată numărului lor, pentru a vota „pomeni pentru mulțime și funcții bănoase pentru ei”; libertatea a devenit anarhie, normele au fost încălcate „până la înrădăcinarea unei vulgarități care devine omniprezentă, moravurile se degradează sub acțiunea necuvintelor și abuzurilor, pe care nimic nu le mai poate stăvili. Așa cum goana nebunească după bogăție distruge oligarhia, tot așa și excesele libertății duc democrația la ruină”. „Când libertatea degenerează în desfrâu, dictatura nu e departe”, mai scrie Will Durant, detaliind că în aceste condiții se ridică un personaj cu tupeu, minte sărăcimea – gloata, cu promisiuni, acaparează puterea, se înconjoară de o armată care-i execută ordinele, scapă de dușmani dar și de prietenii în care nu mai are încredere, și instituie dictatura. Nu putem spune că istoria nu se repetă!
Interesant cum în această conjunctură, Platon afirmă necesitatea supunerii tinerilor în fața părinților și a statului, adică ascultarea de legile bunei cuviințe și cele instituite de conducători. Cu alte cuvinte, este necesară educația și pregătirea tinerilor, procesul fiind de durată. În fine, el vedea conducătorii proveniți din acești tineri, ei ajungând un fel de regi-filozofi, exprimând această gândire prin cuvintele: „Până când filozofii nu vor fi regi sau până când regii și prinții acestei lumi nu vor avea spiritul și puterea filozofiei, nici cetățile și nici neamul omenesc nu vor înceta să fie abandonate răului”. Platon mai considera că statul trebuie să aibă autoritate deplină asupra educației, a publicațiilor și a mijloacelor de formare a opiniei publice și a caracterului indivizilor. Ministrul educației, în viziunea sa, trebuie să fie cel mai înalt demnitar al statului, în materie de educație autoritatea va putea înlocui libertatea, inteligența copiilor fiind prea puțin dezvoltată pentru a-i lăsa să facă ce vor cu propria lor viață. În viziunea lui, morala nației trebuie protejată. Socrate fusese de aceeași părere și anume, că excesul de libertate naște tirania.
C.S. Lewis (1898-19630), scriitor de origine irlandeză, cunoscut pentru scrierile sale despre literatura medievală, apologiile creștine, lucrări de critică și romane de ficțiune, care considera că constrângerea lui Dumnezeu este libertatea noastră, mai spunea că Platon a arătat pe drept cuvânt că există o singură virtute: „Nu poți fi blând decât dacă ai deopotrivă toate celelalte virtuți. […] Orice viciu duce la cruzime. Chiar și un sentiment bun – mila – dacă nu este stăpânit de dragostea de semeni și de dreptate, duce, prin mânie, la cruzime”. Acest scriitor a avut un mare rol în creștinismul contemporan, transmițând adevăruri teologice prin povestiri ușor de înțeles, lăsând în urma sa citate memorabile, unul în care condamna orgoliul: „M-am născut ca să venerez și să mă supun!”.
Să ne amintim cât de impresionați am fost la citirea povestirii „Colț alb” a scriitorului american Jack London (1876-1916) – cel care-și impusese să scrie o mie de cuvinte pe zi – creator al unei vaste literaturi pline de semnificații ale vieții. În povestire este dezvăluită cruzimea umană, sentimentele percepute de lumea animală, se vorbește despre încredere, dreptate, instincte care de multe ori sunt mai bine stăpânite de către un animal decât de către om, animalele având și ele – sentimente. Dragostea de viață este biruitoare în scrierile sale, precum și în cele ale scriitorului american Ernest Hemingway (1899-1961) – optimismul exprimat prin planurile de viitor din „Bătrânul și marea”; având puteri fizice limitate, omul le înfrânge prin solidaritatea umană. Solidaritate la bine și nu la rău!
„Blestemată roată a lumii! De ce trebuie să se rotească mereu? Unde este angrenajul de întoarcere?”, scria London, la care am putea adăuga: Nenorocirea este că se întoarce la primitivismul ei.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
