A trecut, aproape neobservat, mai bine de un sfert de secol de la evenimentul care ar fi trebuit să ne elibereze de comunism și de infamul aparat al securității. Și pe zi ce trece devine tot mai vizibil faptul că, în fond, consecințele degradării societății românești au pornit de la aceleași mănuși, întoarse pe dos. Că democrația nu și-a găsit nici la noi mediul propice. Democraţia este bună acolo unde nivelul cultural este ridicat; în ţările înapoiate ea este unul din cele mai proaste sisteme de guvernare. Sunt sigur că dacă aș personaliza destinele zdrobite sub șenilele oportunismului care tocmai se năștea din vechile structuri în 1989, s-ar spune că „deh, sunt cazuri izolate”. Dacă aș nominaliza zona în care au avut loc fărădelegile ați spune că „ este probabil, dar nu se poate generaliza”. Dar absolut întreg eșafodajul existenței noastre actuale este bazat pe infama conspirație a eminențelor cenușii care, de teama unei schimbări radicale care le-ar fi afectat scaunele și banii veniți, ca sursă sigură, de la stat, au folosit din plin golul de putere. Cei care au avut de suferit și mai au șansa să trăiască, trebuie să deschidă ochii generațiilor mai tinere. Și au început să apară deconspirări. Scriitorii își redactează memoriile:

„…Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45…”

Ieșind de sub paturi, abia pe 22 XII, când nu se mai trăgea, părăsind adăposturile oferite de cazărmile Securității, oameni care aveau o carieră pe care și-au format-o în umbra protectoare a aparatului socialist aveau nevoie să-și dea telefoane, să se pună în legătură, să pună țara la cale. C.U., critic literar și fost secretar PCR timp de 20 de ani al Filialei scriitoricești din T. recunoaște: „ În 22 decembrie 1989 după amiaza ne-am adunat acasă la A. B. (fiica colonelului de securitate S., redactor în resortul de critică, n.n.) ca să facem primul număr din noua serie a revistei „O”. Sergiu Levin mi-a scris de la Haifa să-i relatez pe larg …” Acasă, deci, după ce A.B.(S) s-a întors din adăpostul cazărmii (cel puțin așa s-a vorbit în vecini) avea loc sfatul de taină. La început Uniunea Scriitorilor s-a opus oricăror schimbări redacționale. Or tocmai asta era, trebuia începută noua eră, sectorul de critic nu era chiar atât de „compromis”, nu publicase versuri festiviste, la cererea șefilor, nefiind înzestrat cu harul creației. De „acasă” fu contactat și poetastrul comunist Iordache din Târgu Jiu, care a dat-o la întors, devenind unul din instigatorii la anarhism din balconul Operei, mai fuseseră aleși și niște prieteni de familie și s-au adunat sub mantia protectoare a revoluției, cu gândul de a înlătura conducerea publicației culturale, în mod obligatoriu colaboratoare a vechii puteri și a se aciui sub salariile comode de la stat, arborându-și măști „democratice” și modele occidentale. Urma să pună mâna și pe unele catedre ale Universității, devenind și profesori-doctori-oameni-de-știință, din fosta lor condiție mediocră și în absența vocației artistice. Presa vremii a lăsat unele amprente pe internet:

„C. U., A. B., M. M. (au devenit mai târziu, n.n.) membri fondatori ai Fundatiei “A Treia Europa”, întovărășite cu Fundatia Soros, „Liga Pro Europa” a informatoarei Smaranda Enache și „Grupul pentru Dialog Social” din care face parte Horia Roman Patapievici. Tatăl doamnei A. B. (S.), Alexandru S., a fost colonel de Securitate in regiunea Timișoara-Oradea. Ca să dăm doar niște exemple din activitatea sa, încă din anii 1948, pe vremea aceea comisar-șef, reclama că un învățător a dispus o hartă a României Mari pe un perete al școlii iar în 1961, din postura de șef de cadre la Institutul Politehnic Timişoara, refuza reabilitarea unui student arestat in 1956, pe timpul revoltelor care au susținut revoluția din Ungaria.” Iată și niște rapoarte interesante:

Învățătorul: „La ordinul Dvs.nr.21.057 din 29 Ianuarie a.c.şi urmare la raportul nostru no=1612 din 27 Ianuarie 1948,referitor la numitul Fărcuţa Miron, învăţător în comuna Fâneaţa jud.Bihor, avem onoare a Vă raporta că susnumitul învăţător, în trecut a simpatizat cu P.N.Ţ. Maniu până în anul 1939, când trece ca simpatizant al legionarilor în anul 1940. După 23 Aug.1944 devine membru activ al Organizaţiei P.N.Ţ.Maniu. Susnumitul este evidenţiat ca suspect la acest Birou de Siguranţă şi am căutat să-i supraveghem activitatea prin rezidentul nostru din plasa Vaşcău. În ceea ce priveşte, scoaterea hărţilor şi tot ceace nu este conform de pe pereţi, noi am luat măsuri prin postul de jandarmi Băiţa ca să-i pună în vedere să se conformeze dispoziţiilor primite. Jandarmi ne comunică că hărţile şi tot ceea ce n-a fost conform, s-a dat jos de pe pereţi în faţa lor. Relaţile ce le vom culege ulterior despre activitatea numitului Fărcuţa Miron le vom raporta şi Dvs, întrucât am luat măsuri să-i formăm dosar personal. Şef.Biroului de Siguranţă Alexandru S.”

Studentul: „Nu se aprobă reînscrierea, deoarece a participat la acţiunile huliganice antipartinice de la Timişoara.” Un apel al tatălui său, învăţătorul Gheorghe Musceleanu, a fost adresat chiar Politehnicii timişorene, de la care s-a primit următorul răspuns: „Republica Populară Română Institutul politehnic Timişoara Serviciul Cadre No. 1.460/14/K Timişoara, 24 noiembrie 1961 Către: Tov. Musceleanu Gheorghe învăţător. Ca răspuns la cererea Dvs. înregistrată la noi sub Nr. 1.460/1961, vă comunicăm că Institutul politehnic nu revine asupra exmatriculării fiului Dvs, deoarece a luat parte la acţiunile huliganice din 30 oct. 1956 de la Facultatea de mecanică din Timişoara. Rector, Ing. M. Rădoi. Şef serviciul de cadre, S. Alex.”

(Ce vină a avut A.B.(S) cu asemenea tată? Niciuna, ați spune. A profitat doar de un trai îmbelșugat, n-a ros picioare de porc și a avut o educație…de fiică de securist. A beneficiat, ca mulți alții din zona presei culturale, de privilegiul celor ce nu erau repartizați, ca tot omul, la o catedră la țară timp de trei ani obligatorii, ci s-a parașutat direct la o redacție…Ce vină a avut un alt component al grupului de oportuniști, I.M.A., fost director de editură și cenzor cu orientare naționalistă, că în anii așa-zisei democrații a fost instalat ca director al culturii județene de către așa-zișii social-democrați de azi? Ce vină a avut M.T., că a fost fiul unui activist PCR cu funcție înaltă, devenind în zilele noastre nu știu ce șef de catedră și director al Muzeului de Artă județean? Și exemplele se pot înmulți…)

Și iată cum începe, în 1990 și treaba la noua revistă „O.” Condica de prezență e ținută la secret și o semnează doar noua gardă. Cei nedoriți, care continuau să vină la lucru fără să li se dea ceva de făcut ;I f[r[ s[ ;tie unde e condica, au fost puși în fața faptului împlinit: un număr suficient de mare de absențe, motivând desfacerea contractului de muncă. Noii șomeri au plecat, și-au deschis firme particulare, urmașii activisto-securiștilor hrănindu-se în continuare, copios din banii publici, în redacție, la Universitate, în străinătate cu tot felul de burse. Și când te gândești că în Proclamația de la Timișoara „punctul 8 nu cerea pedepsirea lor ci doar îndepărtarea lor de la putere pentru câţiva ani. În cei peste 40 de ani de comunism au dovedit că nu au fost în stare decât să distrugă şi să aducă la disperare poporul român. Din păcate, activiştii şi securiştii au înţeles mult mai bine decât restul românilor importanţa punctului 8, (s-au repliat, și-au confecționat CV-uri falsificate, de revoluționari, n.n.) şi totodată au luptat din răsputeri ca acesta să nu fie transpus într-o lege. Parlamentarii de Timiş cărora le-a fost predat proiectul legii lustrației nu au reuşit (sau nu au dorit, n.n.)să-l promoveze. Consecinţele sunt vizibile şi după 25 de ani. Legătura mafiotă s-a păstrat, au fost schimbate doar personajele. Punctul 11 care susţinea descentralizarea economică şi administrativă este încă o dovadă a valabilităţii proclamaţiei după 25 de ani şi cu toate că această temă e invocată de fiecare guvern, nu se aplică”. (Sursă: Liana Păun.)

„Toată puterea sovietelor!” Toate titlurile universitare, toate posturile de conducere, toate ciolanele au fost împărțite frățește de tagma securisto-activistă. Foștii conspiratori în umbra revoluției și-au înlăturat colegii, ”punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare!” România s-a spart atunci în două. Acea parte exclusă din pozițiile din care ar fi putut deveni cu adevărat utili noilor vremi. O totală, bulversantă absență a criteriilor valorii umane a existat și în socialism. Beizadelele satrapilor de atunci au devenit satrapii de acum. Desigur, în forme mai „elevate, occidentale, multilingve”. Dar tot aia e. Încercând să se integreze în ambianța generată de răul ce proliferează, aducând profit de la stat unei minorități parvenite, ceilalți devin servitori, victim, ca ]n celebrul „Sindrom Stockholm”, care „descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să își simpatizeze răpitorul (Sursa Wiki). Persoanele captive încep prin a se identifica cu răpitorii, ca un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate (de către captive, n.n.), întrucât într-o situație de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiție imposibilă. Încercările de evadare sunt și ele percepute drept o amenințare, întrucât, într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat și rănit. Victima devine hiper-vigilentă în privința nevoilor răpitorului și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată – cea cu răpitorul.

Este important de subliniat că aceste simptome apar în condiții de stres emoțional foarte mare. Acest comportament este considerat ca o strategie obișnuită de supraviețuire pentru persoanele care sunt victime ale abuzului…”