1.PEREGRINATIO AD LOCA SANCTA. În 10 octombrie s-a difuzat la o televiziune de știri intervenția dură a unui preot față de evenimentele neobișnuite care au avut loc la Iași cu prilejul pelerinajului la moaștele sfintei Parascheva. N-am fost pe fază să înregistrez discursul, pe care l-am căutat zadarnic în internet sau în arhiva postului respectiv. Au fost vorbe grele la adresa spiritului de turmă a celor care s-au aglomerat și au creat scandal, referiri la lipsa de educație a poporului, păstorit de atîtea fețe bisericești ilustre. Dispariția subită a intervenției preotului nu este întâmplătoare într-un stat fundamentalist ortodox, în care cenzura a ajuns și pe internet, de unde sunt șterse materiale și poze de „mâna nevăzută”. Acuzând comportamentul mulțimii, respectivul cleric a atacat implicit și astfel de acțiuni-faze-manifestări care devin prilej de punere în vitrină a relelor din temperamentul balcano-latin al românilor. Un alt eveniment neobișnuit a atras atenția unei țări întregi. O femeie a început să urle de îndată ce a ajuns în preajma raclei. S-a încercat o „exorcizare” (ce sens au prostiile astea medievale?) ad-hoc, dar fără rezultat, diavolul continuându-și exhibiționismul. Femeia, în negru, a fost dusă de jandarmi la moaște (cu forța), apoi cărată pe brațe către un cort sanitar. Nota jandarmeriei: „De la inceputul pelerinajului, s- au identificat zece copii minori (de parcă ar putea fi majori, n.n.) pierduți de părinți cu vârste cuprinse intre 3 si 14 ani (nu părinții au aceste vârste, n.n.). Jandarmii din cadrul dispozitivelor de ordine si siguranta publica din zona culoarului unic de acces au fost sesizati in zece situatii, despre faptul ca minorii s-au pierdut de parintii lor (parcă s-a mai spus asta, n.n.). Copiii fiind adusi de jandarmi (sper că nu în cătușe, n.n.) la sediul Centrului de Comanda. Atat in cazurile amintite , cat si in cele precedente, jandarmii au derulat masuri specifice de identificare a parintilor.” Când vor ajunge la maturitate, copiii aceștia parascheveni, probabil instituționalizați deocamdată, vor pleca în căutarea părinților, derulând măsuri specifice de identificare, spunându-le părinților pe care-i găsesc, probabil la o ediție viitoare a spectacolului Parascheva, că un copil este adesea mai prețios decât adularea moaștelor. CTITORIE DEMOCRATIȚĂ. Primăreasa Gabriela Firea vrea să aloce 15 milioane lei pentru catedrala MÂNUIRII neamului. Bucureștiul, după cum observase și Mackensen în WW1, n-are o catedrală ca în Occident. Au fost construite catedrale ortodoxe la Cluj și Timișoara pentru a domina clădirile domurilor catolice, pentru a-i umili pe cei ce au pierdut războiul. Grandomania a continuat cu Ceaușescu și casa poporului în care se lăfăie parlamentabilii. Nu ca la britanici, unde aceștia se înghesuie cu modestie, în bănci, ca la școală. Grandomania vrea să suplinească secolele în care România nici nu a existat. Contele Apponyi spunea la Paris în 1919 că „naţiunea română este una tânără şi care nu şi-a descoperit conştiinţa naţională decât la mijlocul sec XIX. Religia sa este cea bizantină, limba ritului său este slavă, iar în Transilvania biserica românească şi-a câştigat independenţa datorită pricipilor maghiari protestanţi şi uniunii confesionale…Cruciadele, sistemul feudal, papalitatea, Sfântul Imperiu Roman, Renaşterea şi Reforma (!) au trecut fără să lase urme asupra acestui popor. Dimpotrivă, naţiunea maghiară a luat parte la toate aceste evenimente . Trăind într-un stat, alături de alte popoare românii nu au reuşit multă vreme să egaleze acele popoare, nu au reuşit să formeze UN STAT AL LOR; în Ardeal şi Banat elementul românesc nu a înfiinţat decât în ultima sută de ani instituţii proprii intelectuale şi economice, sub influenţa mediilor maghiar şi german.”
2. Piatra numită „URÂȚENIA PĂMÂNTULUI” de Brâncuși a ieșit la cerșit. Statul nu oferă decât o parte din banii publici pentru recuperarea „comorii”. Mai interesantă mi se pare „Gânditorul de la Hamangia” (unii o numesc, fără să aducă dovezi, „persoană stând pe closet”). Ciudată, aș zice, căderea marelui sculptor spre o perioadă a simplificărilor primitive. După ce și-a demonstrat talentul, rar, al redării formelor umane la modul figurativ, precum Rodin, a avut, poate un motiv serios să părăsească stilul, evoluând spre abstract. Rămân la convingerea că proba talentului artistic este melodia, cu toată evoluția spre politonal și protestul tragic al expresionismului, iar plasticienii, cu tot protestul abstracționist ori cu această reîntoarcere antiburgheză la cultul artei primitive, trebuie să-și treacă atestatul imitând realul. Michelangelo nu s-ar fi dezis de cultul frumuseții deformând reprezentările modelelor. Rodin (de pildă în grupul statuar „Locuitorii/burghezii orașului Calais”) descoperă alte moduri expresive de redare a stărilor sufletești, fără să deformeze realitatea, forma umană. Picasso, excelent portretist, nu a revoluționat nimic prin stilul „Guernica”. Războaiele au tulburat, desigur, normalitatea, artiștii au deschis și ei cutia cu noutăți, modernismul, postmodernismul etc. Discuția ar putea lua proporții. În fond nici dadaismul, nici proliferarea versului liber sau noul-roman nu sunt progrese. Adevăratul efort artistic se afirmă în truda pe formele fixe ale versificației, pe romanul inteligibil, coerent sau inventivitatea melodică și, evident, pe redarea fidelă a realității în artele plastice. Prețurile exorbitante acceptate de bogătași pentru operele contre-culture, subculturale ale unor celebrități reflectă gradul de pregătire, de educație și cultură a celor cu bani. Nonvalorile sunt pe drept cuvânt sfidătoare. Fără a fi artă, bucățile de piatră diforme sunt simple obiecte. Cultivarea anormalului este o formă a perversității. Revenind la „Cumințenia” brâncușiană, nu mai vorbesc de kitschul materialelor publicitare pe marginea îndemnului la cotizarea colectivă pentru această sculptură-obiect. Stil „Dați un leu/pentru-Ateneu”. Dacă ar fi fost măcar o pledoarie pentru ceva gen „Venus din Milo”…Sigur, cultul frumosului, singura cucerire majoră a spiritului uman nu mai există în domeniile artei, cum au dispărut și criteriile valorii.
3.“Revoluţiile schimbă sistemul”, se tot spune. Este aproape unanimă opinia conform căreia Timişoara a fost în 1989 centrul unei revoluţii. Totuşi, capitalismul, pe care-l vedeam ca şi instaurat imediat , nu e nici azi în drepturi. Dar asta nu datorită bănăţenilor. Ei au mai văzut capitalism sui-generis , acela început încă de pe vremea iluminismului, acest experiment reuşit în totalitate numai în Banat, şi doar parţial în Europa. Literalmente a fost colonizat, populat un teritoriu cu virtuţi potenţiale, care cereau muncă, inteligenţă. S-a venit cu proiecte ferme, cu modelul olandez de sistematizare a cursurilor râurilor. Cu experimente agricole care au generat ştiinţă şi supraproducţie. Capitalismul bănăţean a luat sfârşit după terminarea primului război. Cu toate că s-a folosit de realizările capitaliste din Vestul ţării, România, încercând să iasă din medievalism, şi-a instalat în teritoriile dobândite aceeaşi administraţie coruptă şi fanariotă pe care o cunoaştem bine. Între cele două războaie a mai fost şi criza mondială, aşa că nici nu mai putea fi vorba de o viaţă plină de satisfacţii capitaliste. Apoi împărţirea măruntă a pământului, conform principiilor ferdinandiste a răsplătirii soldaţilor valahi, unele mici făbricuţe, toate astea n-au dus la nimic stabil, necum la instalarea unei tradiţii, care să poată constitui azi un fundament al dezvoltării capitaliste. Dacă în spaţiul fostelor Puteri Centrale se insinua social-democraţia (vezi şi în Banat, Republica lui Roth), Germania, Ungaria şi Austria au terminat repede cu aventura roşie, reluând capitalismul pe aripa dreaptă. URSS comasa evul mediu cu socialismul, România Mare comasa evul mediu cu un capitalism primitiv, pe care-l impunea Transilvaniei şi Banatului . Nici socialismul, ce ni s-a diktat după al doilea război, n-a fost la noi unul reuşit, nici măcar ca în ţările estice (minus Rusia), care aveau o tradiţie social-democrată activă, axată pe cultul echităţii, civilitate şi progres. Dintr-un punct de vedere putem fi liniştiţi: spaţiul acesta pe care-l “blocăm” pe continent nu va mai fi revendicat niciodată de nimeni. Vom fi izolaţi, ni se vor impune frontiere stricte, cum în altă parte nu există. Nu mai avem nici măcar energia de a protesta împotriva condiţiei de boschetar al Europei. (In foto, tricolorul nostru la frontiera cu Ungaria, Cenad-Kiszombor, la 10 octombrie 2016. Am fotografiat personal.)
Nov. 28th, 2015
