Dupa treizeci de ani…
TUDOR PETRUT (Los Angeles) – Anul trecut in vara am reusit, dupa mai bine de douazeci de ani, sa pasesc emotionat pe pamantul natal, regasindu-ma la Bucuresti cu cateva lacrimi pierdute in apusul de soare. Si cu ceva fire albe-n barba. Dintr-o data profund incantat de schimbarea la fata a capitalei pe care o parasisem cenusie si mohorata. Dar despre toate acestea, altadata.
M-am gandit mult, inainte de zborul catre rasarit, la cum o sa-mi revad prietenii, pierduti printre amintiri, dupa doua decenii de mesaje electronice si rare convorbiri telefonice. O sa mai fim oare apropiati, prieteni, frati? N-am avut nici o strangere de inima, si m-am bucurat copilareste cand revederea a fost atat de placuta, emotionanta uneori, de parca nici n-ar fi trecut atata amar de vreme. M-am simtit, dupa doua decenii, acasa. Acasa la noi. Printre cei de a caror amicitie ma bucur, si pe care i-am stiut mereu aproape, chiar daca pe partea cealalta a lumii.
A mai trecut un an si am revenit lunile trecute in orasul copilariei pentru o binemeritata vacanta alaturi de parinti si de prieteni. Trebuie sa recunosc ca m-am asteptat ca ceva minunat sa se intample. Pentru ca tocmai se sarbatoreesc anul acesta nu mai putin de treizeci de ani de la premiera filmului Liceenii. Si pentru ca m-a colpesit bucuria cu care generatii de spectatori, si mai ales cei tineri, inca privesc filmul. Si-l comenteaza cu aplomb. Am crezut ca un program de televiziune intreprinzator o sa produca o emisiune surpriza cu intreaga distributie, profitand de faptul ca pana si eu eram prezent in tara. Am banuit ca cel putin o revista de mare popularitate o sa foloseasca evenimentul pentru a spune o poveste despre filmul romanesc de pe vremuri. Despre tinerii si societatea ultimilor ani de comunism. Despre actorii unei generatii in floarea varstei care astazi se vad insingurati pe masura ce marile nume ale scenei si ecranului romanesti se sting. Nimica nu s-a intamplat. Lumea continua sa vorbesca cu drag despre “fenomenul” Liceenii dar cinefililor mai noi sau mai vechi nu li s-a dat ocazia unei aniversari de anvergura, asa cum poate ca ar fi meritat filmul, si cei implicati in realizarea lui, dupa treizeci de ani…
Cand am descoperit o veche revista CINEMA in arhiva verilor mei Carmen si Alin Postescu, am stiut ca trebuie sa impartasesc coperta aceea, unica la vremea respectiva si de atunci incoace; daca nu ma insel a fost ultima oara cand am aparut cu totii intr-o singura fotografie! Si asa, din indepartata California, pot sa urez LA MULTI ANI nu numai lui Stefan Banica jr (care nu imbatraneste de loc!) ci si noua, tuturor liceenilor de alta data!(Tudor este la petrut.biz si @tudorpetrut)
