Reper: „Banged up abroad”
Produced by Raw Television for National Geografic Channel Copyright MMIX – NGC Network International, LLC All rights reserved (Citatele din acest material, care nu fac referire la opera unui anumit autor, reprezintă transcriere de pe banda video
Societatea contemporană reprezintă un spaţiu de manifestare şi pentru criminalitatea transfrontalieră, în cadrul căreia un loc de neignorat îl deţine infracţionalitatea legată de droguri.
Fiecare traficant are o poveste, prin urmare şi fiecare documentar despre această activitate cu puternice implicaţii şi urmări sociale se raportează la o înşiruire de fapte. În această serie de documentare materialul faptic este rememorat după mai mulţi ani, de regulă vreo două decenii, chiar de către cel implicat în traficul de droguri, iar telespectatorul vizionează drama, acum „ţesută” scenaristic şi „reînviată”, evident, cu actori.
Concret, povestea lui Alex Silva din S.U.A. are ca punct de pornire anul 1989 şi începe aşa: „Am crescut în El Paso, statul Texas, în cartiere sărace şi case sociale”. De la tânărul ascultând în pat muzică la căşti, obiectivul aparatului de filmat se apropie de o femeie care-şi „cosmetizează” faţa în oglindă. Povestea continuă: „Şcoala din ghetou nu mă atrăgea şi am început să chiulesc de mic.” Brusc, intuim efectele monoparentalităţii: „Îmi cumpăram singur hainele, aveam singur grijă de mine. Fiind necăsătorită, mama era nevoită să lucreze mai mereu.” Status-ul de părinte se prelungea cu rolul de mamă indiferentă: „Parcă nici nu-i păsa de mine, nu o preocupa persoana mea.” Lipsa afecţiunii materne, tinereţea şi debusolarea de multe ori se întâlnesc în astfel de medii: „Pe la 16-17 ani simţeam că viaţa mea nu merge în nici o direcţie.”
Cum în situaţii de acest gen un stil de viaţă dezordonat îţi marchează şi mai mult frustrările, apelezi la o rudă să te ajute, într-un fel sau altul: „Unchiul nu voia să mă lase să plec de capul meu. Mi-a găsit de lucru în El Paso. Am ales să mă arunc în vârtejul lumii.” Îi găsise un serviciu la un atelier auto, care, de fapt, era o afacere de familie, proprietarul ocupându-se îndeaproape de rentabilizarea business-ului său (americanii nu distrug intreprinderile mici şi mijlocii, precum românii, ci le protejează).
Pentru Alex Silva suma de 200-250 $, pe care o câştiga săptămânal de la patron, însemna un început promiţător. Luând în considerare situaţia în care se afla, se simţea uşurat că avea propriii bani, că-şi putea închiria o casă şi începe o viaţă nouă. În 1989, în România o asemenea variantă social-ocupaţională era de domeniul fantasticului, pentru că în comunism, aşa cum afirmă Lazăr Vlăsceanu, a rezultat „o ordine socială birocratizată şi îngheţată, un control riguros din care aproape că nu se putea evada, o diminuare sau chiar o pierdere a imaginaţiei sociale şi a reflectivităţii personale.”(1)
Ne întoarcem în Statele Unite ale Americii, unde cu subiectul nostru se produc schimbări atunci când interferează cu mediul clienţilor: ”Într-o zi au intrat în atelier trei mexicani. La prima vedere, mi-am zis: presumiendo. Altfel spus, se grozăveau cu ce aveau. Pentru că acum se profilează şi imaginea liderului de grup, am considerat util să apelez la dicţionarul spaniol-român, care, deşi nu include în vreo explicaţie termenul presumiendo, aduce sensuri şi nuanţe suplimentare pentru verbul presumir:
a-şi închipui că este;
a-şi da aere de;
a face pe;
a poza în;
poate chiar: a fi plin de el
punând într-o altă lumină sensul de:
a se aranja;
a se găti;
a se dichisi (2)
Pe Alex tocmai acest aspect l-a cucerit: „Erau bine îmbrăcaţi, aveau ghete şi curele scumpe. Uite nişte clienţi babani, mi-am zis.” Românii au o vorbă: „Dacă atâta-l duce capu’ !…”, în sensul că adolescenţa şi înţelepciunea nu se agreează reciproc, aşa cum glăsuia metaforic, într-unul din poemele sale, Lucian Blaga.
De câte ori veneau pentru reparaţii la atelier, îi lăsau maşina în grijă: deveniseră clienţi obişnuiţi. Se împrieteneşte cu mexicanii, aducând în faţa camerei de filmat un argument imatur: „Voiam să-i cunosc mai bine, căci ştiam că au bani.”
Le câştigă încrederea, ei îl invită în oraş, iar acum intră în scenă Diavolul, etalându-şi abil tehnicile de învăluire. Pe lângă curiozitate, îl acaparase dorinţa de a fi acceptat şi inclus în grup, interesat fiind, după cum mărturiseşte, de o bucăţică din „tort”: „Tot încercam să-mi dau seama cu ce se ocupă, ce hram poartă. Trebuia să aflu, să iau şi eu o părticică şi să mă asociez cu ei./…/ Cred că a fost un impuls la beţie.”
I-a întrebat cu ce se ocupă. Răspunsul lor pur şi simplu l-a şocat prin concreteţe şi eliptism: „Aducem marijuana din Mexic în maşini.” Asta făceau la garajul unde lucra el.
Instinctul moral îi spune că este o infracţiune şi i se face frică, se sperie: „Am simţit că-mi creşte adrenalina de spaimă.” Instinctul mercantil, al atragerii în păcat, îi şopteşte, însă, altceva: „…m-am gândit că asta e ocazia mea”. Avem de-a face cu o stare emoţională care se axează pe schimbarea comportamentului, tehnici de management al emoţiilor, identificate în S.U.A. de Peggy A.Thoits în 1990 şi prezentate ulterior sociologilor români de către Septimiu Chelcea. În cazul nostru strategia este focalizată pe o situaţie care vizează căutarea de informaţii şi de ajutor practic.(3)
Alex îl roagă pe cel mai tânăr din grup (aveau vârste apropiate) să-l bage şi pe el în afacere. Acesta îi promite că va vorbi cu fratele mai mare, liderul grupului, care l-a şi contactat două săptămâni mai târziu. Îi aranjase ceva.
Trebuia să treacă în Mexic prin locul ideal: graniţa de la El Paso era o rută extrem de importantă a traficului de stupefiante, serviciile F.B.I. estimând că jumătate din drogurile aduse în S.U.A. intră prin acest loc.
Alex ia hotărârea să traverseze podul de la Juarez, prin urmare trecuse de etapa dorinţelor ascunse ori a elementului subiectiv al infracţiunii, element care „cuprinde intenţia infracţională şi greşeala (imprudenţa).”(4)Latura subiectivă a acestei temerare intreprinderi se caracterizează, din nefericire, prin vinovăţia sub forma premeditării acţiunii respective şi, mai ales, prin intenţia vădită de a încerca o schimbare a status-ului social: „Gândurile mi se învălmăşeau. Acum transportam droguri, nu mai eram un neica-nimeni dintr-un garaj. Nu credeam să aibă urmări. Ar fi fost minime, în orice caz.”
Alex conducea acum maşina mexicanului, înţesată de marijuana, aşa că intrase în joc: atât conducătorul mijlocului de transport, cât şi proprietarul acestuia erau complici la contrabanda cu substanţe stupefiante. Şi, pentru că ulciorul ajunge prima oară la apă fără incidente, pentru acest prim transport Alex primeşte la întoarcere în State 300 $. Ce fericiţi pot fi unii oameni cu o sumă aşa de mică!
Era doar punctul de încercare. Se dorea acceptat, în principal, de liderul grupului: „Aveau mai multă încredere în mine. Trecusem testul de iniţiere.”
Şeful l-a întrebat dacă vrea afaceri mari, însă cu riscuri pe măsură. Pentru 3000 $ acum trebuia să pătrundă mai adânc în teritoriul Mexicului după ce conducea vreo 24 de ore non-stop, lua drogurile şi, la înapoiere pe teritoriul american, trebuia să ajungă în oraşul Denver din Colorado. Era o sumă uriaşă pentru mintea lui de-atunci: credea că se poate îmbogăţi dintr-un singur transport. Deşi începuseră a-i da târcoale procese de conştiinţă, nu-şi putea lua gândul de la bani. Cu cât transporta mai multă marfă, cu atât câştiga mai mult. După datele Departamentului de Stat american, se estimează că în 1989 Mexicul a produs nu mai puţin de 47.500 tone de marijuana.
Tânărul traficant trebuia să-şi aştepte boss-ul în orăşelul mexican Michoacan. Şeful vine cu oamenii lui, dar este total schimbat. Nu mai glumea, nu mai râdea. Era dur, sobru, rece. Şi-acum urmează în film o imagine terifiantă, desprinsă parcă din peliculele impregnate cu suspans: „Vedeam doar copaci. Nici urmă de oameni sau de civilizaţie. Apoi, puţin mai departe… am văzut un copil.” S-a vorbit de multe ori despre sclavia copiilor pe mapamond, dar aici cuvintele amuţiseră. Totul se desfăşura după un ritual straniu. Un ritual al sângelui rece şi privirilor moarte. Copilul ţinea în mână o puşcă. Precum într-un film cu Chuck Norris, vizionat în vremuri de stagiu militar, oraşul părea pustiu, sinistru, plin de praf şi angoase. Mai nimeni nu era pe străzi. Se văd strângeri de mâini în tăcere: şeful împarte bani. În spatele unui geam cu gratii – privirea împietrită a unei femei. Alex o consideră o situaţie bizară, care-ţi dădea fiori: „Era tare ciudat să faci schimb de droguri şi bani în văzul lumii.”
După un sfert de oră soseşte un camion din care sunt descărcaţi mai mulţi saci, precum cei de fasole, din alimentară. Ni se arată în documentar, lucru destul de rar, maniera în care traficanţii pregătesc produsul final, gata de livrare. Etapele ar fi următoarele:
a.)- fac nişte cutii, pe care le umplu cu marijuana;
b.)- pentru lipire, peste frunze se pulverizează ceai de marijuana;
c.)- ca să încapă în cutie cât mai multă „marfă”, se tasează puternic conţinutul cu un soi de presă metalică dreptunghiulară, exact pe formatul cutiei;
d.)- se formează un fel de „brichete” de 0,5-1 kg., care sunt bine înfăşurate în folii de plastic;
e.)- deasupra acestor pachete se presară cu abilitate cafea, pentru a masca mirosul emanat de frunze.
„Puneau marijuana în portbagaj, îşi aminteşte Alex, lângă roata de rezervă.” Acum avea de transportat 15-16 kg. Deşi trece de primul punct de control fără probleme, are emoţii: ştie că, pentru cei care s-au sustras controlului, mai există puncte de oprire la 40 şi 120 km. de El Paso. Inima îi bate cu putere, este stresat, ţipă în interiorul maşinii sau vomită în exterior. Şi, cu toate acestea, nu renunţă.
În filmul „Adio, dar rămân cu tine” (cu Marsha Mason şi Richard Dreyfuss), la întrebarea femeii (citez din memorie):
– În ce culoare să zugrăvim dormitorul?
bărbatul îi răspunde:
– În culoarea succesului.
La fel şi Alex: îl îmbătase succesul ultimului transport. Chiar dacă era bântuit de nelinişte, în acelaşi timp era înghiontit şi ispitit de Diavol: „Trebuia să mă hotărăsc: dacă iau banii şi scap de griji… sau dacă o să merg mai departe. N-am putut să mă opresc. Eram prea lacom.” După o săptămână a vrut să mai facă un drum.
Pe calea de întoarcere a fost, însă, arestat. Nu-şi putea crede ochilor, întrucât i se spusese că în Mexic toţi poliţiştii sunt corupţi, deci a încercat în zadar să-i mituiască pe cei care îl prinseseră cu droguri în maşină.
Se afla acum într-o închisoare mică din sudul Mexicului. Poliţiştii îl bat şi îl maltratează pentru a fi făcut să vorbească, lucru care, de altfel, se şi întâmplă.
Este acuzat de a fi adus ilegal marijuana şi, după două săptămâni, este trimis într-o închisoare de alte proporţii. În Mexic traficanţii de droguri nu pot ieşi pe cauţiune, aşa că a fost transferat în Morelia, Michoacan, locaţie unde s-a şi filmat această parte a documentarului.
Înţesată de violatori şi criminali, atmosfera închisorii îi „servea” lui Alex pe post de iad pe pământ. După un timp îşi sună mama. Este atins sufleteşte: „M-a zdrobit durerea din glasul ei./…/ Am simţit că am dezamăgit-o.” Este condamnat la şapte ani pentru contrabandă. Încearcă să se adapteze şi integreze în acea lume groaznică. Se îndrăgosteşte de Claudia, fostă contabilă a unei firme al cărei director delapida. Ea semna cecurile şi fusese prinsă la mijloc într-o situaţie fără ieşire. Pentru că nu era considerată o infracţiune gravă, părea că nu va sta mult în închisoare. Alex încearcă să evadeze cu câţiva amici, dar eşuează. Ca urmare, nu mai poate fi liber alături de Claudia, iar autorităţile mexicane îi intentează un nou proces. După câteva luni, directorul închisorii îl anunţă că va fi transferat în S.U.A.
Înainte de transfer, Claudia îl vizitează în celulă. Avea veşti: nu îi venise ciclul. Îmbrăţişări, lacrimi: amândoi realizează că vor să păstreze copilul. Chiar dacă i se aprobase transferul, Alex nu era obligat să plece. Putea rămâne, însă, mulţi ani în închisoare alături de tânăra de care se îndrăgostise. Într-un final hotărăşte să se transfere în State, de unde este eliberat după doar trei luni, la 22 mai 1992. Din păcate, cuprinsă de teamă, Claudia nu îl aşteaptă, aşa cum se înţeleseseră, şi, însărcinată fiind, se cuplează cu alt mascul.
Finalul documentarului este cutremurător, iar privirea lui Alex Silva din 2009, mişcătoare, umedă, sensibilă, nu poate fi egalată de nici o explicaţie ştiinţifică, fie ea sociologică ori de altă natură: „Şi-acum mă mai gândesc la ea şi îmi doresc s-o revăd. Mai mult chiar, îmi doresc să-mi cunosc fiica./…/ Sper să-mi vadă cineva relatarea… să fie profund afectat de situaţia mea şi să înţeleagă… că banii aceia nici nu există, sunt doar o aparenţă./…/” Este o confesiune sinceră; Alex Silva îi îndeamnă pe cei atinşi de morbul drogurilor să se îndepărteze de această lume iluzorie şi autodistructivă. „Dacă măcar o persoană face acest lucru, spune el, tot este o mare realizare.”(5)
————————————
NOTE
(1)Lazăr Vlăsceanu, Sociologie şi modernitate: tranziţii spre modernitatea reflexivă, Iaşi, Polirom, 2007, p.134
(2)Alexandru Calciu, Zaira Samharadze, Dicţionar spaniol-român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p.1214
(3)T.D.Kemper (ed.), Research Agendas in the Sociology of Emotions, p.193, Albany: State University of New York Press, 1990
(4)Eldar H.Hasanov, Lupta împotriva infracţionalităţii legate de droguri. Aspecte de drept internaţional şi comparat; Traducere de Ştefan Hostiuc, Editura Paideia, 2002, p.151
(5)Reper: filmul documentar din seria „Pierdut printre străini” – Micul traficant
