LEU-Corneliu-JN-wb

LEU-Corneliu-JN-wbNu glumesc, aşa cum făceam când scriam incisiv la rubrica mea „În gura leului”. Cazul Udrea – cu cât începe el să ne coste sub binecuvântarea prezidenţială şi asentimentul mocnit al pedeliştilor care au bunul simţ de a nu-şi afişa complexele de semidoctism – e o problemă de cultură.

O spun la modul foarte serios. Doar m-am angajat să nu mai glumesc, să nu mai practic ironia, să ies de sub acoperirea penal-scuzabilă a „genului pamflet” şi să ofer oricui satisfacţia de a mă da în judecată pentru opiniile mele exprimate public.

Este, limpede, o problemă de cultură de vreme ce ţeparul spaniol, care i-a înfipt în brand o frunză pastişată de pe raftul cu preţuri de 250 de dolari facturând-o cu 100.000 de euro, îi explică ministresei elegant, numindu-şi pungăşia „similitudini”. Dar asta n-ar fi nimic: ţeparii autohtoni, cei pe care, spre răsplătirea clientelei politice a PDL, trebuie să şi-i îmbuibe drept consilieri şi care au făcut un ciubuc de zece ori mai mare ridicând preţul la un milion, ţeparii care, cu scurgerea eventuală printre degete, au manipulat această incredibilă sumă pentru „cercetările de piaţă”, au preluat şi ei termenul „similitudini”! Iar analiştii de serviciu care dezbat cestiunea pe sticlă, au acceptat şi ei, pentru cel puţin o zi de intense comentarii la frunza Doamnei Udrea, aceeaşi vocabulă cu rezonanţe latine: „similis” din care decurge „similitudo”, pesemne în speranţa adeveririi dictonului care dă o şansă escrocheriilor puse pe tapet: „similia similibus curantur”…

Evident, aşadar, e o problemă de cultură ca să ştii că „similia”, adică ţeapa cea mică de, mai precis: 94.000 de euro pentru creaţia brandului, aşa cum arată comunicatul oficial al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, ne „curariseşte” – adică „ne vindecă, ne absolvă, ne îngrijeşte, ne scapă de…”.

De ce ne scapă în cazul de faţă? Ne scapă de ”similibus”, adică de ţeapa cea mare, mai precis, cum arată acelaşi comunicat oficial: 806.000 de euro, însemnând cercetările de piaţă . Adică cele făcute de români, nu de spanioli; cele făcute de bugetari patrioţi aflaţi în întrecerea pentru austeritate, nu de o companie particulară care piratează siturile de internet cu branduri ieftine spre a le vinde scump la fraieri!

Iată câte elemente de cunoaştere, ştiinţă şi pricepere se strâng în favoarea afirmaţiei mele că: E O PROBLEMĂ DE CULTURĂ!… Iar, la toate acestea, se adaugă subtilitatea lingvistică a partenerului străin pe nume Eulogio Bordas, care face apel la cultura Doamnei Udrea sugerându-i dintr-o mulţime de termeni luaţi alfabetic precum: asemănare, analogie, copiere, confundare, plagiere, pastişare şi, bine înţeles, piraterie – drept de autor, tocmai pe cel de similitudine!…

Ca să-mi permit un joc de cuvinte, pudoarea bine plătitului colaborator este echivalentă cu cea din terminologia anatomică, atunci când spunem penis, anus, vulvă, spre a evita măscările din limbajul autohton. Deci, şi din acest punct de vedere, tot un aspect de înalt nivel cultural.

Cert lucru: Maestru în branduri, acest Eulogio care ne aminteşte de misterul cu Elodia, a mirosit spiritul rafinat al ministresei ce a renunţat la miile de absolvenţi ai facultăţilor de artă decorativă din România care, pentru un salariu puţin peste mediu al unei singure luni, i-ar fi putut face câte frunze voia, ca şi la zecile de mii de tineri internauţi care, pentru o ciocolată cum dădea ea la sinistraţi, i-ar fi găsit pe internet tot atâtea „creaţii” gratuite. L-a mirosit şi i-a sugerat brandul subtil nu numai pentru etichetarea incorectitudinii lui, ci si pentru cea privind decavarea de fonduri bugetare la care au procedat specialiştii ei de partid şi de stat. Citez din acelaşi comunicat oficial: „…pe baza unei cercetări de piaţă desfăşurate în România, dar şi în cele opt pieţe principale pentru turismul românesc – Germania, Austria, Marea Britanie, Franţa, Italia, Ungaria, SUA şi Rusia. Studiul a cuprins 10.800 de interviuri telefonice, 90 interviuri directe, două focus grupuri, cinci workshop-uri cu echipa de proiect şi trei branding council-uri.”…

Păi, Dumnezeule – îmi spun – dacă aceşti mari specialişti în turism care nu cheltuie banii aşa cum, pesemne, s-ar putea dovedi că s-au cheltuit la Ministerul Tineretului pentru campania electorală a Elenei Băsescu, ci folosesc o asemenea artilerie grea precum toate mofturile cu interviuri, focus-grupuri şi branding-counciluri înşirate mai sus, doar în folosul brandului de patrie turistică, de ce au mai dat bani unuia singur, şi acela străin, pe o creaţie sleită prin calchierea ei după altele?!… De ce nu au scos la concurs pentru miile de artişti români această siglă şi, apoi, trecând-o prin formidabila lor instalaţie de cercetat piaţa care are înalta valoare echivalată la 806.000 euro, ar fi selectat-o pe cea de adevărat succes?!… Chiar dacă ar fi cheltuit toţi aceşti bani de „studiu al pieţei” şi ar fi dat un premiu de 10.000 de euro, cu care fiecare biet artist român s-ar fi mulţumit, şi tot ar fi economisit 84.000 de euro din care, ca să nu ne permitem să ne gândim la şpăgi, bietul Eulogio mai are de plătit şi taxe statului său, nu ca artistul român pe care l-ar fi jupuit propria sa guvernare, dar ar fi rămas banii în ţară!

Şi, totuşi, e o problemă de cultură. Pentru că mi s-ar putea răspunde: „Ehe, pledezi tu pentru arta autohtonă dar, dacă ar fi fost altul în locul lui Eulogio, le-ar mai fi dat brandul ăstalalt, cu similitudinea care poate deveni şi o scuză a guvernării?”!…

Ar avea dreptate; la cultura lor, nimeni nu mai ştie că, geometric, similitudinea se probează prin unghiurile egale şi laturile proporţionale care fac să se suprapună exact două figuri iar, lingvistic, prefixul „simili” se pune şi la piatră şi la diamant şi la gravură şi la imprimare şi la ţesătură, pentru tot ce imită originalul. Cred că însuşi domnul ministru Videanu imi poate confirma termenele de similimarmoră şi similigranit, aşa că se pot extinde la similiministru şi similiguvernare atunci când, de la o similipreşedinţie se impune o similidemocraţie, renunţarea la prefix având loc doar atunci când nu putem vorbi despre similicorupţie, de vreme ce aceasta se desfăşoară în toată regula.

Dar celebrul între Velasquez, Picasso şi Gaudi, pe nume Eulogio Bordas, care s-a arătat dispus să vină să ne convingă spre a-şi încasa paraua, ştie prea bine cum se lustruiesc brandurile prin tehnica contemporană. El ştie că există asemenea cosmetizări şi asemenea produse de firmă încât introduci o primată pe uşa unei case de frumuseţe şi, dacă nu-ţi ia depilatul prea mult timp, scoţi pe uşa cealaltă o lady  mirosind a Coty şi ornată-n cristale Swarowsky, după care-i cade mucul oricărui marinar întărâtat de valuri, fie ele şi de nemulţumire. Iar, dacă ştie asta, nu se poate să nu fi aflat că în România lucrurile stau şi mai bine fiindcă introduci o naivă pe uşa unei facultăţi particulare şi scoţi pe uşa cealaltă ditamai diplomata demnă de înalte funcţii. Deci, sunt convins că omul face faţă acestei probleme de cultură şi, pentru un anume comision, şi-ar putea pune eticheta salvatoare şi asupra modestei sume cu care ştrengarii români au ştiut să înmulţească cu zece ştrengăria lui spaniolă.

Fapt pentru care, daca tot am renunţat la umor şi scriu texte seci, îmi iau libertatea să precizez că acesta poate fi considerat şi drept memoriu pentru o sesizare penală pe care să o ia în consideraţie Justiţia, chiar dacă va proceda apoi la amânări succesive ca în cazul altei apropiate băsesciene: Doamna Ritzi.

P.S. De vreme ce Comunicatul Oficial al Ministerului menţionează ţările în care s-a făcut studiul de piaţă, e îndreptăţită şi întrebarea: „de ce nu s-a ales de la acestea o agenţie de publicitate turistică, spre a fi în cunoştinţă de cauză faţă de cerinţele clientelei respective?” Sau, oricum, dacă Doamna Ministru ar fi gândit cât de cât patriotic ori, mai puţin: măcar în favoarea compatrioţilor ei, şi-ar fi dat seama că, în lumea internetului există, merită această şansă, ar accepta sume mult mai mici şi ar depune prin vocaţie naţională mult mai mult interes, câteva zeci de publicaţii româneşti specializate în realizarea, publicarea şi difuzarea de reclame electronice. Unele dintre acestea fiind chiar aservite parlamentarilor PDL din diaspora, ar fi însemnat că, şi fără să îndepărteze paralele aşa zis europene de clientela partidului ei, ministresa ar fi făcut un act mai de solidaritate naţională. N-ar fi fost mult; dar ar fi avut însemnătatea unui gest de demnitate românească. La fel cum ar fi purtat o poşetă originală, migălită de artizanii noştri, în locul uneia costisitoare din micile serii ale marilor firme străine.