Influentul om politic ghanez Kwame NKRUMAH, unul dintre cei mai mari susţinători ai conceptului pan-african, fondatorul şi al III-lea preşedinte al Organizaţiei Unităţii Africane, a fost, în acelaşi timp, şi unul dintre liderii[1] politici realişti şi cu coloană vertebrală, care a avut curajul să afirme răspicat o poziţie fermă faţă de diverse mijloace de spoliere a avuţiilor Africii, inclusiv prin intermediul şi cu sprijinul bisericii. Kwame NKRUMAH, primul preşedinte şi primul prim ministru al Ghanei, mort într-o clinică din Bucureşti, în anul 1972, spunea, referitor la procesul de încreştinare a Africii: „La început noi aveam toate bogăţiile solului şi subsolului african, iar ei (misionarii – n.n.), crucea. Azi, noi avem crucea, iar ei au devenit stăpânii avuţiilor întregului continent”.

Mi-am adus aminte de afirmaţia acestui important om politic african din secolul XX, cu opinii de stânga, gândindu-mă la cele petrecute în România după 1989. La începutul anilor ’90, când o serie de „specialişti şi experţi” occidentali încercau să ne înveţe ce este democraţia şi economia de piaţă, poporul român era stăpân pe toate bogăţiile acestei ţări. În plus, cu toate păcatele, nu puţine, ale fostului preşedinte dictator Nicolae CEAUŞESCU, acesta ne scăpase de aproape toate datoriile externe[2], fiind deci create premisele ca noul regim, printr-o competentă administrare a resurselor ţării, să asigure un nivel de trai şi de dezvoltare pe măsura aşteptărilor[3].

Profitând, însă, de cupiditatea şi lăcomia noii clase politice, experţii străini despre care am vorbit au îndreptat cu cinism România spre dezastrul în care se află în prezent. Nu am în vedere atingerea de către datoria externă a României a celui mai ridicat nivel avut vreodată, ci distrugerea tuturor ramurilor economiei naţionale. Întreprinderile şi complexele industriale moştenite de la vechiul regim, e drept, slab performante, energofage şi costisitoare, au intrat, în baza unui aşa-zis proces de privatizare, pe mâinile unor firme sau persoane fizice străine care, în loc să investească în vederea reutilării şi modernizării lor, au preferat să obţină profituri imense doar din vânzarea produselor aflate pe stoc şi devalizarea întreprinderilor cumpărate[4]. Un asemenea mod sălbatic de aşa-zisă privatizare nu se mai întâlneşte în niciuna din fostele ţări socialiste. Ungaria, ca să luăm cel mai apropiat exemplu, a impus, prin lege, menţinerea unui mare număr de angajaţi pe care acestea le aveau în momentul privatizării[5].

Clasa politică românească post decembristă, însă, indiferent de coloratura ei politică sau doctrinară, având în vedere beneficiile imense obţinute în nume personal de diverşi reprezentanţă ai acesteia, a închis ochii şi s-a prefăcut a nu observa distrugerea aproape totală a industriei, agriculturii, cercetării ştiinţifice, învăţământului şi sănătăţii din România. În plus, deşi în urma acestor vânzări s-au obţinut încasări de zeci de miliarde de dolari, întreaga infrastructură este astăzi la pământ, nivelul de trai este între cele mai scăzute din lume, cercetarea ştiinţifică este ca inexistentă, iar învăţământul[6] şi sănătatea au ajuns aproape de colaps. Toate aceste „performanţe” s-au obţinut cu sprijinul Uniunii Europene[7] în mai puţin de 20 de ani de la prăbuşirea vechiului regim comunisto-dictatorial din ţara noastră.

Grav este nu doar că urmare a politicii mioape promovate de toate guvernele postdecembriste, s-a ajuns în această situaţie, ci, mai ales faptul că în prezent şomajul este în continuă creştere, economia este în plină recesiune, datoria externă a atins cote alarmante, periculoase şi, în plus, nu se întrevede nici o cale de ieşire din această fundătură în care ne aflăm, cu actuala clasă politică.

S-a evitat, cu o grijă dubioasă, să se vorbească în mass-media despre câteva mijloace de spoliere a românilor şi de jefuire a veniturilor naţionale. Tragem de aici concluzia că atât factorul guvernamental, cât şi cei ai BNR sunt direct şi personal interesaţi în administrarea şi protejarea acestui mijloc de jefuire a ţării şi a românilor, de vreme ce nu au făcut absolut nimic pentru a pune ordine în acest domeniu.

În ultimii ani, sute de mii de români şi-au luat credite în valută de zeci de miliarde de euro, franci elveţieni şi dolari, angajându-se să plătească pentru ele dobânzi de 6-7 ori mai mari decât cele practicate în ţările vest – europene avansate. În România, filialele diverselor bănci străine apărute în ultimii ani, practică, sub ochii îngăduitori ai BNR, dobânzi de peste 10% pentru împrumuturile în euro, dolari, franci elveţieni, lire sterline etc, în vreme ce în ţările lor de origine aceste dobânzi nu depăşesc aproape niciodată 2,5, max. 3%.

Aceasta explică beneficiile uriaşe înregistrate, an de an, inclusiv în această cruntă recesiune, de toate filialele băncilor străine din România.

În perioada în care eram deputat în Parlamentul României, am fost solicitat de un director regional al unei mari firme străine, să-l ajut să obţină viză pentru o ţară din Orientul Mijlociu în vederea extinderii exportului său în zona respectivă. Date fiind relaţiile mele bune cu ambasadorul acelei ţări, am obţinut viza pe loc şi pentru o perioadă care l-a surprins pe cel în cauză.

Am stat mult de vorbă cu el, în mai multe rânduri, şi am ajuns într-o relaţie incipientă de prietenie. Aceasta l-a făcut să afirme că: aproape fără excepţie, toate firmele străine aflate în prezent pe piaţa românească, indiferent de produsele sau serviciile pe care ni le oferă, , în regim de monopol, practică preţuri mult mai mari decât în ţara lor de origine, că foarte puţine fac investiţii în modernizarea utilajelor şi protecţia mediului ambiant, iar, datorită corupţiei, ajung să plătească impozite pe o parte infimă din beneficiul realizat pe teritoriul României. În plus, a mai precizat el, calitatea produselor străine aflate în desfacere în România este cea mai slabă dintre toate produsele mărcilor respective. În opinia sa, în multe cazuri, pieţei româneşti îi sunt livrate rebuturile, deşi preţurile plătite sunt mai mari decât în Germania, Franţa, Marea Britanie şi chiar Ungaria sau Polonia[8].

Sunt două situaţii extrem de grave, care afectează nivelul de trai şi de confort al românilor, iar perpetuarea lor are, în opinia mea, valoarea trădării intereselor naţionale. Iată de ce, solicit în mod neechivoc şi ferm Guvernatorului BNR şi primului ministru să dispună măsuri urgente pentru eliminarea nivelului de dobânzi spoliatoare aplicate de băncile străine clienţilor români, iar instituţiilor de specialitate, abilitate de lege, să efectueze controale riguroase şi permanente care să descurajeze desfacerea pe piaţa românească de rebuturi la cele mai mari preţuri întâlnite pe continentul european.

Pentru că, constatăm şi noi că şi în cazul României s-a întâmplat ceea ce a sesizat politicianul african: acum 20 de ani, instituţiile şi firmele europene deţineau pârghiile teoretice privind modernizarea şi eficientizarea economiei româneşti şi a societăţii în ansamblul ei, iar românii deţineau controlul averilor lor şi demnitatea naţională, iar în prezent, peste 80% din avuţia ţării a intrat deja în buzunarul companiilor occidentale, iar demnitatea românilor este terfelită şi dispreţuită de Occident zi de zi[9]. Dar să nu uităm nici politicile parşive ale noilor structuri imperiale de la Bruxelles care condamnă România la statutul de colonie, fără drepturi şi personalitate, iar poporul român la dispreţ şi sărăcie, la marginalizare şi subdezvoltare perpetuă.



[1] Cunoaştem, dar nu ţinem cont, în nici un fel, de poziţia lui marxistă, nici de relaţiile strânse avute cu foste ţări socialiste sau acordarea Premiului Lenin pentru Pace. Nu îl judecăm pentru credinţele lui şi nici nu dorim să fixăm noi, de aici, din România, meritele pe care le-a avut pentru propăşirea şi dezvoltarea propriei sale ţări. Sunt alţii mai competenţi şi mai buni cunoscători care pot să o facă.

[2] Fostul dictator refuzase sau uitase să achite şi o mai veche datorie a României, contractată în perioada interbelică, de la statul suedez, datorie achitată, în cele din urmă, după negocierile şi acordurile convenite de premierul Adrian NĂSTASE.

[3] Astfel de aşteptări erau deplin justificate şi de faptul că, de această dată, noile forţe politice puteau promova politici economice şi sociale în deplin consens cu nevoile locuitorilor României, fără ingerrinţe din partea ideologicului sau politicului. În plus, nu ar mai fi trebuit să facă faţă unor datorii externe care să ne oblige la sacrificii şi un efort asemănător celui din anii 80 ai veacului trecut.

[4] Aproape pretutindeni în România, de cele mai multe ori imediat, întreprinderile româneşti, chiar şi în cazul celor care achiziţionaseră doar de un an doi utilaje înalt performante şi moderne din Vest, pe importante sume de bani, au fost închise, utilajele vândute, nu o dată chiar ca fier vechi, iar clădirile demolate sau transformate în depozite sau imobile cu alte destinaţii. La fel s-a procedat cu suprafeţele imense de teren achiziţionate odată cu unităţile economice respective.. Nici una din instituâţiile statului cu atribuţii legale nu a intervenit pentru a obliga aşa zişii investitori să păstreze profilul economic al unităţii respective, inclusiv locurile de muncă. De cele mai multe ori, oamenii au fost daţi afară, iar statul a fost cel care a achitat diverse drepturi băneşti, care ar fi trebuit, după model occidental, suportate de cei care au dispus încetarea activităţii. Sunt voci care susţin că acest lucru s-ar datora coruperii de către investitorii străini a aparatului de stat, până la vârf, scăpând, astfel, de orice bătăi de cap ulterioare. În astfel de condiţii, chiar dacă ar fi vrut să acţioneze în vreun fel, funcţionarii de stat erau legaţi de mâini şi orice măsură ar fi luat ar fi dus la dezvăluirea spăgilor uriaşe primite să închidă ochii.

Există şi opinii potrivit cărora s-a acţionat în acest fel pentru a pune pe butuci economia românească, economie care cu investiţii rezonabile şi reutilări minime, ar fi putut să devină una din economiile competitive ale continentului. Închizându-se intenţionat fabricile şi întreprinderile româneşti, ţara noastră a fost pusă în situaţia, pe de o parte, de a nu mai fi prezentă pe pieţele externe, inclusiv pe cele pe care deţinea, de ani de zile, o poziţie majoră, iar pe de alta de a permite firmelor străine să desfacă, fără concurenţă, produsele şi serviciile lor pe piaţa noastră, la preţuri de monopol, dar şi de o calitate nu o dată de-a dreptul dubioasă.

[5] Situaţii similare pot fi întâlnite şi în ţări ca Cehia, Slovacia şi Polonia. Ca semn al demnităţii lor, în nici una din aceste ţări nu veţi găsi nici măcar panouri publicitare în altă limbă decât cea naţională. Pe când noi am rennunţat şi la acest elementar aspect ce ţine de demnitatea şi prestanţa limbei noastre naţionale.

[6] După cum toată lumea ştie, înainte de 1989, România a avut unul din cele mai performante sisteme de învăţământ, dacă ţinem cont de numărul imens de diplome şi medalii obţinute de elevii români la absolut toate olimpiadele şi concursurile internaţionale. În prezent, după nesfârşite şi aberante reforme, operate de tot felul de nechemaţi ajunşi în fruntea ministerului de resort, învăţământul românesc a ajuns într-o stare haotică, în continuă degringoladă.

[7] Uniunea Europeană nu se deosebeşte prin nimic de fosta Uniune Sovietică. Poate ideologic, pentru păstrarea aparenţelor, vorbeşte despre democraţie. Dar asta doar de ochii lumii. Pentru că, după cum merg lucrurile azi, există ţări beneficiare şi ţări contributoare. România face parte doar din ultima categorie. Ea plăteşte scump, ca un  fel de tribut, substanţial, dreptul de a fi socotită membră cu drepturi depline a UE. Căci, datorită nesfârşitelor chichiţe birocratice inventate la Bruxelles, României, de ani de zile, îi sunt refuzate sistematic sume uriaşe, care ar permite economie să elimine din decalajele uriaşe ce o desparte de Occident. Criteriile de acordare a acestor aşa zise ajutoare sunt absurde şi aberante, concepute în mod intenţionat în acest fel. Unde mai pui că, dintr-o ţară suverană şi independentă, cu identitate proprie, azi România este doar o provincie de margine, uitată de toţi şi condamnată, pentru mulţi ani de acum înainte, la săsăcie şi subdezvoltare. Iar ca lucrurile să fie şi mai clare, noile autorităţi româneşti sunt menţinute la pârghiile de comandă doar pentru a se putea spune că, în realitate, politicile dezastrzuoase, în plan economic şi social, sunt rodul „gândirii şi acţiunii” celor ce ne conduc. În realitate, totul este gândit la Bruxelles sau peste Ocean, iar trepăduşii politici de la Bucureşti, trădând interesele naţionale, le aplică, cu preţul neliniştii şi sănătăţii românilor.

[8] În privinţa unor detergenţi, dar şi al unor produse alimentare, am constatat că în Germania, de exemplu, preţurile sunt aproape la jumătate faţă de cele practicate în România. Calitatea lor este incomparabilă cu orice poate fi găsit pe piaţa românească. De aceea, am ajuns ca, vreme de aproape un an de zile, prin diverse rude şi cunoscuţi, cu plecări frecvente din străinătate, să cumpărăm penmtru nevoile familiei mele produsele respective din Germania. Nu e, prin urmare, de mirare, de ce s-a prăbuşit, iar procesul e departe de a se fi încheiat, o parte însemnată a economiei româneşti, îndeosebi agricultura. Dar credeţi că interesează pe cineva acest aspect? Dumneavoastră ştiţi cumva un singur caz în care vreun demnitar român, inclusiv noul comisar european pentru agricultură, să fi mişcat vreun deget spre a stopa acest proces de distrugere sistematică a economiei, mai ales a agriculturii din România? Mărturisesc sincer că eu nu cunosc.

[9] Am în vedere declaraţiile şi măsurile, de inspiraţie fascistă, luate de o serie de demnitari francezi şi italieni. Fără ca acest lucru să deranjeze pe cei se se declară sus şi tare susţinători şi apărători ai democraţiei şi drepturilor omului. Unde mai pui că prin astfel de măsuri sunt încălcate şi o serie de principii ale U.E. Din nou, absolută tăcere din partea conducerii imperiale de la Bruxelles.