„Cea mai mare glorie nu o dobândești atunci când nu ești doborât niciodată,
ci atunci când te ridici după ce ai căzut.”
– Confucius
Să vrei să trăiești! Să vrei să treci peste toate greutățile avute. Să vrei să te salvezi, ca și cum ai fi în largul unei mări, te-ar cuprinde un cârcel la picior, ai simți că nu mai poți înota… Realizezi că ești departe de mal și totuși vrei să te salvezi. Realizezi că nu ai colac de salvare. Dar știi că îți poți întoarce trupul, să poți pluti sperând să-ți treacă cârcelul. Plutești și îți mai amintești că viața îți este dăruită de Dumnezeu și că trebuie să încerci s-o trăiești până la capăt, să te salvezi. O fi acesta capătul? – te întrebi fugitiv. Dar ești obligat să nu disperi, să speri, să ai voința de a lupta pentru darul pe care l-ai primit. O scânteie de lumină! Idee! Ideea de voință, ea te orientează, ai un scop, conștientizezi că trebuie să faci un efort pentru realizarea lui.
Voința, această “putere a sufletului prin care se voiește“, așa cum este definită de către DEX, este una dintre cele mai mari daruri pe care le avem, fără de care nu am fi ceea ce suntem. Voința este legată de putere, crește și descrește o dată cu ea. De aceea, cât suntem tineri, în putere, acționăm sub impulsul voinței. Mai târziu… e poate cam târziu, dar nu întru totul târziu.
Omul și-a pus întrebări din ce în ce mai multe de la apariția sa, a căutat răspunsuri la problemele mari ale vieții, despre ființă, lume, cunoaștere, mișcare și om, sensul existenței umane, la început mai timide, apoi și-a mărit sferele, acordând atenție mai mare acestor întrebări. A apărut, în acest mod, filozofia, din mitologie, întrucât oamenii s-au raportat la lume mai întâi mitologic apelând la imagini și întâmplări fantastice, și numai apoi filozofic – la judecăți și raționamente. Cu timpul au apărut diferite sisteme filozofice, dar toate aveau aceleași întrebări, dar răspunsuri, din ce în ce mai înțelepte.
Pe măsură ce au avansat gândirea și căutările, pătrunzând mai adânc în tainele materiei vii și ale celei moarte, în spațiile nesfârșite ale macrocosmosului ori în cele nu atât de sigure, numite de unii „derutante profunzimi” ale microcosmosului, filozofia s-a dovedit a fi necesară științei, respectiv fizicii, biologiei, chimiei, extinzându-se și asupra altor științe.
Toate întrebările, de exemplu, ce au ca subiect viața și moartea converg către alte și alte interogații, și nimeni nu este în posesia adevărului întreg, chiar dacă din când în când răsare câte unul care susține că deține răspunsul la una dintre marile întrebări sau chiar răspunsurile la toate întrebările. Clipa aceea unică a ideii sale, rămâne uneori înscrisă în istorie, dar, de cele mai multe ori doar în amintirea lui, ca un moment personal, o relație a sa cu infinitul și cu divinitatea, căci: „Ce un secol ne zice ceilalți o dezic / decât un vis sarbăd, mai bine nimic”, spune poetul Mihai Eminescu în poezia „Mortua est”.
Curiozitatea noastră însă nu are margini și nu va dispărea nicicând. Va trebui să avem răbdare până când ne vom confrunta singuri cu marele răspuns și să dăm crezare celor spuse în Biblie: „Răbdarea e roadă a Duhului Sfânt care ar trebui să existe în fiecare urmaș al lui Hristos”.
Pe gânditorul scoțian David Hume (1711-1776) l-a preocupat voința, considerând-o un act al spiritului. A pornit de la valoarea cunoștinței omenești, toate cunoștințele decurgând din impresii și idei, prin impresii înțelegând percepțiile ce se impun spiritului prin forță, cuprinzând și senzațiile, pasiunile și emoțiile „când ele apar pentru prima oară în suflet”, iar prin idei – „urme palide și fără relief” ce rămân după ce impresiile au dispărut. Efectul fiind deosebit de cauza care îl determină, principiul cauzalității nu este un principiu de gândire și atunci experiența este cea care ne învață cum se leagă fenomenele între ele. Iar obișnuința este baza tuturor raționamentelor din experiență. Aceasta, la rândul ei face să se nască în suflet o stare pe care o numește credință – din perceperea cauzei se produce efectul. Ca atare, cauzele și efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență. Aceste afirmații le face Hume în lucrarea sa „Cercetare asupra intelectului omenesc”.
Experiența e necesară pentru a conștientiza energia voinței, pentru a ne convinge că astfel de efecte extraordinare pot rezulta dintr-un simplu act al voinței. Chiar și în cele mai obișnuite evenimente, energia cauzei este tot atât de puțin inteligibilă ca și în cele mai neobișnuite, și numai prin experiență putem cunoaște. Tot în lucrarea mai sus menționată, Hume afirmă că viziunea noastră mintală sau concepția ideilor nu e altceva decât o revelație pe care ne-o face Creatorul nostru: „Dacă în mod voluntar îndreptăm gândurile noastre la un obiect oarecare și evocăm imaginea sa în mintea noastră, atunci nu voința noastră e aceea care creează acea idee, ci creatorul tuturor lucrurilor le descoperă minții noastre și ni le înfățișează”.
Tot el spune că oricât ne-am amăgi că la fiecare pas suntem călăuziți de un fel de probabilitate și experiență, putem fi siguri că această experiență imaginară n-are valoare dacă o aplicăm subiectelor care stau complet în afara sferei experienței, că nu se poate vedea nici o forță în argumentele pe care se bazează această teorie: „E adevărat că nu cunoaștem felul în care acționează un corp asupra altuia, forța sau energia lor este în întregime incomprehensibilă. Dar nu suntem noi oare la fel de neștiutori în ce privește felul sau forța prin care un spirit, chiar spiritul suprem, acționează asupra sa însăși sau asupra corpului? Noi nu avem în noi înșine nici un sentiment sau o cunoștință despre această putere. Nu avem despre ființa supremă o altă idee decât aceea pe care o aflăm din reflectarea asupra facultăților noastre proprii. […] Oare e mai greu de conceput că mișcarea poate naște din impuls decât că poate naște din voință?”.
Hume a avut încă din timpul vieții admiratori și apărători de un mare prestigiu intelectual, cum a fost filozoful german Immanuel Kant (1724-1804). În lucrarea „Prolegomene”, ilustrul filosof german a recunoscut că Hume este adevăratul precursor al filosofiei critice a cunoașterii. Dar numai un precursor, s-a grăbit Kant să precizeze, fiindcă după opinia lui, soluția pe care Hume o dă problemei cunoașterii poartă „sigiliul neputinței și al resemnării”. Kant a apreciat nu doar profunzimea observațiilor analitice ale lui Hume, ci și calitățile stilistice ale scrierilor sale. In fine, Kant vorbea despre voința bună, ea fiind bună nu numai prin ce produce și efectuează, nu prin potrivirea sa pentru atingerea unui scop oarecare propus, ci numai prin voire, adică în sine, și considerată pentru sine, sugerând că ea trebuie prețuită mai mult decât tot ce poate fi realizat prin ea, chiar și atunci când printr-o împotrivire a sorții sau printr-o înzestrare săracă a unei naturi vitrege, acestei voințe i-ar lipsi cu totul putința, de a-și realiza intenția: „Dacă la cea mai mare stăruință a sa totuși ea n-ar putea săvârși nimic și ar rămânea numai voința bună, ea ar străluci pentru sine ca o piatră nestemată , ca ceva ce-și are în sine valoarea sa deplină”.
Dacă voința se poate defini ca un proces psihic aparținând sferei superioare a ființei umane care constă în acțiuni de focalizare a energiei psihomentale și nervoase pentru a depăși obstacolele întâlnite și a realiza planurile stabilite anterior, pentru filozoful german Schopenhauer (1788-1860) considerat filozoful Voinței, voința nu era numai una psihologic individuală ci și un principiu metafizic universal, a-spațial, ne-cauzat și a-temporal. Adevărata ființă umană se identifică în voința care este esențială în cadrul dezvoltării personale, ea redă puterea de a transforma intenția în acțiune. Voința nu poate fi menținută în plină capacitate la nesfârșit fiind de obicei temporară, dar dacă există un interes afectiv pentru acțiunea în care este mobilizată voința, ea poate fi menținută un timp mai îndelungat la cote maxime.
Pentru Arthur Schopenhauer lumea exterioară există în măsura în care este percepută și prezentă în conștiința omului, deci ca reprezentare, voința stând la baza reprezentării lumii, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop. Voința determină întreaga realitate, organică sau anorganică. Începându-și studiul în problema voinței, afirma că „din afară nu se poate ajunge niciodată la esența lucrurilor”, că în acest caz suntem asemănători cu cineva care se învârtește în jurul unui castel, căutând zadarnic o intrare și astfel au făcut toți filozofii înaintea lui. Voința ne arată mecanismul interior al ființei noastre. Actul voinței implică și mișcarea corpului care nu este altceva decât voința obiectivată. Se mai poate spune că mișcarea corpului este cunoștința apriori a corpului, și corpul este cunoștința posteriori a voinței. „Deciziunile voinței asupra viitorului sunt numai deliberări ale rațiunii, asupra ceea ce voi voii odată, nu acte voluntare propriu zise, și numai executare se pune pecetea de deciziune, care până atunci rămâne în stare de proiect schimbător și există numai în rațiune, în abstracto”, mai afirmă Schopenhauer. Orice influență asupra corpului însemnă totodată influențarea voinței, ea se numește durere când este opusă voinței, și plăcere când este conformă voinței; deși corpul ne este reprezentarea, el totuși nu ne este decât voința. „Puterea credinței, a rugăciunii și a faptelor bune întăresc voința și sufletul”, afirma Schopenhauer.
Voința este considerată pe drept „Marele zid chinezesc al omului”. În afară de puterea creatoare a lui Dumnezeu, și exceptând forța păcatului, se pare că pe pământ nu există o putere mai mare ca aceea a voinței. Dumnezeu Însuși, stăpânul universului, respectă această voință chiar și atunci când aceasta i se împotrivește. Se știe că o cetate, o fortăreață, oricât ar fi de puternice, se cer păzite. La fel, voința, oricât ar fi de puternică, acest lucru nu e suficient. Ea are nevoie de un „paznic” care este Conștiința, iar „Marele Zid” există în fiecare dintre noi. Trebuie doar să veghem și să-l păzim.
Se mai spune că voința este una dintre cele mai puternice „arme” pe care le deține omul; în fața ei pălește nu numai talentul, dar și geniul. De ce? Pentru că fără ea nimic nu este posibil și cu ea aproape nimic nu este imposibil. Thomas Edison spusese un mare adevăr: „Geniul este 99% transpirație…” adică voința sufletului care pune în mișcare puterea trupului.
Când voința se dezlănțuie, limitele umane intră în umbră, pier. Omul sfidează atunci „destinul”, nu mai spune că așa i-a fost scris, ci că îi este dat să lupte, să-și folosească puterea voinței. Viața îi va răsplăti efortul, mai devreme sau mai târziu și chiar dacă nu se va întâmpla așa, va pleca din această lume împăcat cu sine însuși.
Este clar că unii dintre noi am primit mai mult, iar alții mai puțin, dar nu asta face să considerăm viața nedreaptă. Doar dacă ignorăm factorul voinței care depinde numai și numai de noi. Dacă voim, dăm celui mai puțin înzestrat – sfaturi, iar el va avea voința de a le primi și fructifica. Voința echilibrează, oferind o șansă și celui care este lipsit de atu-urile altora. Voința deschide uși și celui „sărac cu duhul”, îi ajută și pe cei „mediocri” să se realizeze, îi dă o pâine și celui sărac… Totul stă în voința noastră de a face un cât de cât echilibru, cu puterea voinței, în lumea în care trăim.
Voința este forța care învinge, dar nu și imposibilul, după cum sunt tentați să afirme unii. Putem avea mai mult, putem face bine, putem fi fericiți în cele mai multe clipe ale vieții dar, pentru aceasta trebuie mai întâi să cerem („Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” Matei cap.7; 7); să știm cum și ce cerem, să înțelegem că poate exista o limită a noastră, („Nu toți putem de toate”, spus-a marele poet latin – Vergilius). Și să ne consolăm în acele clipe cu cuvintele: „Nu putem direcționa vântul, dar putem ajusta pânzele”.
Astfel putem avea mult din ceea ce voim, trebuie doar să știm clar ce voim, pe lângă voință să avem pasiune, perseverență, credință, aceasta însemnând putere. Cât timp răul este văzut și simțit, va trebui luptat împotriva lui, cu rațiune, voință și credință.
Secretul oricărui succes exterior este dorința binelui și voința, altfel, totul se dărâmă ca un castel făcut din nisip.
Vavila Popovici – Carolina de Nord