CÎND PǍSǍRILE ZBOARǍ JOS

Era într-o vreme cînd pǎsǎrile zburau foarte jos,

aproape la rasul copacilor, iar pînǎ şi dispariţia unei

monezi de pe fundul fîntînii publice îmi crea o stare

de vomǎ şi de masivǎ debusolare.

Mǎ aşezam la cîte-o masǎ afumatǎ, de sfert de secol,

şi începeam sǎ beau rǎcoritoare, ca sǎ îmi mai trag sufletul.

Nu beam alcool, sau, mai bine spus, bǎuturi alcoolizate,

cǎci acestea, bǎute la diferite ocazii, îmi oboseau

organismul sensibil.

Prin faţa mea defila aceeaşi lume descleiatǎ,

lipsitǎ de însemnǎtate, cu comunicǎri succesive, cu acelaşi mers

omenesc aproape automat, regulat, fǎrǎ de care pǎpuşile acelea

n-ar fi putut înainta din punctul A cǎtre punctul B.

Se întîmpla sǎ mai cadǎ nişte bǎtrîni în faţa mea,

la o oarecare depǎrtare, şi, pînǎ sǎ mǎ ridic, vedeam cum

pǎleşte o luminǎ electricǎ în bǎcǎnie, deşi era în plinǎ zi

şi nu era aprinsǎ nici o luminǎ.

Şi atunci mǎ cufundam în mine şi mǎ întrebam ce dracu’

caut eu în oraşul ǎsta gelatinos, uzurpator de energii

vitale, lipsit de orice fel de perspectivǎ, în care existenţele

nu sînt decît nişte biete fantome într-o scenografie extrem

de serioasǎ, tragicǎ, înşelǎtoare.

Nu gǎseam nici un rǎspuns, şi atunci cumpǎram un buchet de flori,

mǎ sculam de la masǎ şi, oprind o birjǎ, comandam: “La garǎ!”,

deşi acolo, într-un fel de periferie a oraşului, nu aşteptam

niciodatǎ pe nimeni sǎ vinǎ şi nici sǎ plece.

 

PREZUMŢIA DE NEVINOVǍŢIE

Cu rǎbdarea crestatǎ în somnul tǎios al frunzelor,

cu testamentul ascuns sub ultimul butoi

al cramei mǎnǎstireşti,

mǎ gîndesc sǎ inventez ninsoarea mecanicǎ,
mǎ gîndesc sǎ dorm o vreme pe nişte cuie de levǎnţicǎ,

pînǎ se va pensiona şi miliardarul care munceşte

benevol în farul de la ţǎrmul mǎrii,

pînǎ se va muta cǎţelul în pǎlǎria lui Jan Steen.

Nu-ţi bucura imaginaţia cu rîsul deşǎnţat al servitoarelor,

untura nu se mai foloseşte de mult la unsul roţilor universului,

iar tractoarele s-au dezvǎţat sǎ mai asigure ordinea

printre filele cǎrţii de omagii.

Mai bine alungǎ musca din nǎrile Sfinxului,

mai bine descoperǎ vreun secret al umanitǎţii

printr-un pod colbuit,

fiindcǎ zilele oricum scîrţîie ca nişte viori ologite,

fiindcǎ oricum la “Alimentara” ultimii gestionari

joacǎ de douǎzecişişase de ani cǎrţi,

şi nu dau semne de obosealǎ.

A mai îmbǎtrînit piticul din statuie, tuşeşete mai des,

şi lumea zice cǎ Mihai Viteazul dǎ semne de înzdrǎvenire,

acum, cînd pe sub poduri se-ntind şuncile la uscat,

cînd poţi fi sigur cǎ tramvaiul cu pene de struţ

rǎmîne calea cea mai sigurǎ cǎtre o bǎtîneţe liniştitǎ.

 

ORAŞUL PUSTIU

Nu te mai vǎzusem de mult şi te-am zǎrit deodatǎ

mergînd pe strǎzile oraşului pustiu în picioarele goale.
Era cald, tu îţi ţineai pantofii în mînǎ,
iar eu te-am zǎrit din spate, şi te cunoşteam atît de bine,
încît pǎrul, corpul şi mersul tǎu îmi fǎceau inima sǎ batǎ
ca în preajma unei iubiri unice, explodînd în jerbe
de luminǎ în toatǎ fiinţa mea.
Ferestrele caselor aveau storurile trase.
Locuitorii oraşului stǎteau ascunşi dupǎ draperii.
Probabil vorbeau, probabil tǎceau sau ascultau acele
nesfîrşite concerte de muzicǎ simfonicǎ.
Erai doar tu, în picioarele goale, pe strǎzile pustii.

 

Am mers în spatele tǎu pînǎ departe.
Ai ieşit din oraş, ai luat-o pe cîmp, şi, cum te vedeam
din spate înaintînd prin iarba înaltǎ şi verde,
îmi pǎreai o fǎpturǎ aproape sǎlbaticǎ, ajunsǎ acolo parcǎ
de nicǎieri.
Te-ai oprit, ţi-ai ridicat un capǎt de rochie, l-ai prins
în cordonul de la mijloc. Am continuat sǎ merg în spatele tǎu,
sǎ mǎ apropii, şi, cînd am ajuns la cîţiva paşi de tine, ţi-am spus:
“Cunosc o buturugǎ frumoasǎ în pǎdurea aceea din faţǎ,
o buturugǎ mare, pe care ne putem aşeza şi ne putem odihni,
tǎcea sau vorbi pînǎ la apusul soarelui, cînd va trebui sǎ facem
calea întoarsǎ.”
Tu te-ai oprit atunci, apoi te-ai întors, iar eu am încremenit…
În faţa mea, privindu-mǎ, era o femeie bǎtrînǎ şi urîtǎ,
cu un chip ridat şi pǎmîntiu, cu mîna tremurîndǎ…
Ea mi-a spus, cu un glas rǎguşit:
“Nu, buturuga pe care o ştii nu mai este de mult în locul
din luminişul acela. Poate cǎ nici pǎdurea nu mai este,
şi ceea ce se vede în faţa noastrǎ nu e decît închipuirea
acelei pǎduri în care am intrat de atîtea ori şi ne-am ascuns
în rǎcoroasele ei întunecimi. Spune-mi”, mi-a mai vorbit
femeia aceea bǎtrînǎ, “eu nu merg mai departe, mǎ opresc aici.
O sǎ mǎ însoţeşti, pe drumul de întoarcere, pînǎ la oraşul acela
pustiu?”
Am stat o clipǎ ameţit, în tǎcere, apoi i-am putut vorbi:
“O sǎ te însoţesc. Oraşul acela, în care nu vom auzi nici o şoaptǎ,
va rǎmîne de astǎzi unul plin de amintiri fǎrǎ rǎspuns…”

 

OAMENII SINGURI AI LUMII

Aveţi grijǎ de oamenii singuri ai lumii,

fiindcǎ ei, într-adevǎr, cunosc taina singurǎtǎţii,

lor le sînt iertate multe pe pǎmînt şi în cer,

lacrima lor miroase a sfinţenie,

iar icoana lor, ce încǎ se sǎvîrşeşte,

va fi un grǎunte de luminǎ care va lucra şi pentru alţii.

 

Aveţi grijǎ de oamenii singuri ai lumii,

cǎci oamenii singuri sînt cei mai singuri dintre cei care

vieţuiesc, ei cînd mutǎ o piatrǎ cu mintea şi cu sufletul

nu cer ajutor nimǎnui, ei cînd uitǎ mirosul dimpreunǎ al florii

îl uitǎ fǎrǎ grija amintirii, îl uitǎ ca pe un fel de uitare temeinicǎ,

ca pe o datorie care sîngerǎ din adînc.

 

Aveţi grijǎ de oamenii singuri ai lumii.

Frunzele pe care le vedeţi cǎzînd din copaci

nu sînt altceva decît acoperǎmîntul cald al sufletului lor,

fulgii albi ai iernii nu sînt altceva decît acoperǎmîntul

cald al sufletului lor, stropii grei şi binecuvîntaţi ai ploii

nu sînt altceva decît apa cu care sufletul lor va putea da

mǎrturie despre greutatea în sine a marelui adevǎr.

 

Aveţi grijǎ de oamenii singuri ai lumii,

cǎci va veni vremea cînd ei nu vor mai fi,

şi odatǎ cu ei va muri frumuseţea dureroasǎ a singurǎtǎţii,

iar pe pǎmînt nu vor mai rǎmîne decît oamenii nesinguri,

cei care îşi vor cǎuta alinarea în solitudinea unor pustiuri

de neînţeles, de neatins, şi vor striga sǎ se întoarcǎ

printre ei aceia care, murind cu spor în fiecare zi,

au înţeles cǎ aceasta înseamnǎ o rǎsplatǎ,

o mare şi neasemuitǎ rǎsplatǎ.

 

PROVIZORIU

În patul cu speranţe plouǎ din cer mirese

şi stǎ cu lumînarea aprinsǎ un zevzec,

se-mpart gogoşi cu urdǎ pe strada Zece Mese,

amantele de beznǎ se-ndrǎgostesc sub bec.

 

În cîte-o dimineaţǎ rǎsunǎ veşnicia

ca un oracol hîtru şi îmbuibat cu vin,

din catifeaua minţii abdicǎ laş pruncia,

şi-atunci, nevasta tristǎ se-ncurcǎ c-un vecin.

 

Adu-ţi deci lampa veche şi nişte mere coapte

cît timp îţi porţi ficatul ca pe-un pǎmînt de flori,

vor anii trişti s-o şteargǎ pe fluviu, într-o noapte,

în bǎrci cu lǎutarii cîntînd uşor din viori.

 

Dezleagǎ depǎrtarea, aprinde foc de vreascuri,

tu, cavalerul tristei figuri de semizeu,

cǎci şi-au pierdut arhangheli condurii printre teascuri

tot bǎtucind lumina din boabele de seu.

 

Azi, de exemplu, creşte fasolea din morminte,

mîine, la ora asta, va dǎnţui un cal,

contemporan, haiducii mai fumegǎ prin flinte,

iar decît altul, unul e totuşi mai egal.

 

Sǎ ne prefacem singuri, cǎci rana e în toate,

dorm prinţii amǎgirii pe oasele din turn,

a mai rǎmas cu dinţii sǎ muşte din abate

vreo nubilǎ fecioarǎ cu sînge taciturn…

 

Ce vremuri schimbǎ cheia şi pescuiesc drapele!

Parcǎ mai ieri fǎina o tot schimbam pe gaz…

Fii tu deci paratrǎsnet la cioburi mari de stele,

cînd hoţi de ghindǎ ţara o vînd pe-un blid de praz.

 

Eu unul merg la Troia, sǎ vînd acolo fluturi,

trimiteţi-mi rǎdvanul cînd vreţi sǎ mǎ întorc,

miros în vînt istorii şi mǎ-nfǎşor în scuturi

pe lumea ce se-nchinǎ la cǎpǎţîni de porc.

 

RAŢIUNEA SUFICIENTĂ

Cînd se mai lasǎ chiciuri pe Domul din Veneţia,

citesc un rînd de prozǎ întreg din Petru Creţia,

în timp ce proletarii tot dau sǎ se uneascǎ

la un iaurt şi-o chiflǎ pe strada Armeneascǎ.

 

Aud de dimineaţǎ cǎ s-a-mbǎtat subreta

şi cǎ e zarvǎ mare în toatǎ opereta,

au acuzat-o semeni precum nişte jivine,

cînd ea de fapt azi-noapte a chefuit cu mine.

 

Ce linişte-i de-o vreme la fabrica de cuie!

Mai trece doar un tînǎr, prin spate, cu-o duduie,

îşi mai usucǎ rufa pe sîrma nemuririi,

pe la apus de soare, vreun înger al iubirii.

 

Tot dau sǎ se-ntîlneascǎ bogaţii cu sǎracii,

dar popi le stau în cale ca sǎ alunge dracii.

Ah, Doamne, cît e viaţa de crudǎ şi perversǎ!

Un tren s-a-ntins o clipǎ sǎ doarmǎ pe traversǎ.

 

Deşi avem cu toţii origini sǎnǎtoase,

ne mai ascute viaţa în lupta dintre clase,

ne mai trǎsneşte-n frunte sfinţia, busuiocul,

ne mai reduce pulsul femeia cu ghiocul.

 

Şi-atunci ne facem patul în fîn, sub ochi de stele,

sǎ ne fixǎm speranţa o lunǎ-ntre atele,

dar dupǎ-aceea suflǎ iar rǎul pe sub uşǎ,

şi dintr-o datǎ focul se-aprinde în pǎpuşǎ.

 

Nu-i însǎ vreun pericol, cît credem încǎ-n Graţie,

frontierele iertǎrii au turnuri de-observaţie,

e drept cǎ mai apasǎ o stare de-ndoialǎ,

dar zeama verzii scoate şi beat şi mort din boalǎ.

 

RǍMǍŞAG

Doar ştiţi cǎ-n urbea noastrǎ sînt cel ce vinde fluturi

şi-mparte blînd norocul purtînd mǎnuşi şi frac,

în timp ce rǎposaţii sǎraci sînt luaţi la şuturi,

în timp ce mic-burghezii rod la covrigi cu mac.

 

Mǎ spovedesc cînd popa nu mai viseazǎ dame,

sparg uşa fericirii cu praf de puşcǎ vechi,

parcǎ deprind nǎscutul din preafrumoase mame,

care se pierd prin lanuri de grîu perechi, perechi.

 

Şi toate-acestea fiindcǎ se-ntîmplǎ sǎ mai intre

cu ciocu-n pînza lumii vreun corb sentimental,

cu ceai de anghinare sǎ se panseze-n vintre

vreun decǎzut de înger pe-un pat alb de spital.

 

Doar Dumnezeu, sǎracul, mai dǎ în cartea vieţii,

pe-aici cei sinceri umblǎ cu chinta micǎ-n bǎţ,

se-mpuşcǎ raza lunii în faptul dimineţii,

din cîrciumǎ, nici caii de la tramvai n-au hǎţ.

 

Mai adunaţi în pungǎ polenul nemuririi,

cǎci nu se ştie mîine ce va mai fi şi cum,

mai daţi un ban ‒ pe cuie încǎ mai stau fachirii

şi-autostop mai face cîte-o fantomǎ-n drum.

 

Cînd dau şi eu sǎ fluier pocneşte fericirea,

şi, înjurînd de mamǎ, plec ca sǎ spǎl statui,

dar cînd ajung acolo, ce mare mi-e uimirea:

cicǎ e-n “fǎrǎ platǎ”, şi azi statuia nu-i.

 

Hei, tu, care pe pîine întinzi untura milei,

tu, osul cel molatec al vreunui zavergiu,

cǎ-i roz-muştar sau galben, pe şobolanul zilei

pune pariu, cǎ altfel, nu ieşi din iarnǎ viu.

 

PROASPǍTA NINSOARE

Te iubesc, cînd ninge, ca pe-o înserare,

Te iubesc, cînd ninge, ca un om de nea,

Plouǎ pe noi fulgii ca-ntr-o sǎrbǎtoare

Şi lumina iernii cade dintr-o stea.

 

Ninge fǎrǎ grabǎ, cu rǎbdarea ceţii,

Parcǎ alb pǎmîntul vrea sǎ fie-n veci

Pentru noi, strǎjerii preacinstiţi ai vieţii,

Care-o sǎ ne facem prin omǎt poteci.

 

Te-a adus ninsoarea fǎrǎ nici o veste,

Te-ai întors cu fulgii ca de nicǎieri,

Tu, durere veche, greaua mea poveste,

Adormitǎ-n şoapta marilor tǎceri.

 

Poate cǎ ne ninge peste amintire,

Poate cǎ ne ninge ca de început,

Poate cǎ se-aşeazǎ ca pentru-o zidire,

Într-un vast imperiu, alb, curat şi mut.

 

O sǎ ne tot poarte sǎnii îmblǎnite,

Cai vor scoate aburi calzi printre nǎmeţi,

Şi-or mai fi colibe, poate, pǎrǎsite,

Pînǎ-n faptul unei albe dimineţi.

 

Sub covorul iernii, un oraş apatic

Vom lǎsa în urmǎ fǎrǎ de regret,

Ca pe-un zbor al spaimei, frînt şi singuratic,

Ca pe-o rǎstignire albǎ, de concret.

 

O sǎ-ţi scriu pe-un bulgǎr cǎ mi-ai fost departe,

O s-aprind cald focul, eu, care sînt frig,

O sǎ-mi spui cǎ viaţa nu e totuşi moarte,

O sǎ-ţi spun: “Şi-acuma eu de fapt te strig…”.

 

Şi apoi va ninge, şi va ninge iarǎ,

Ca un semn de bine, rece, ne-nceput,

Peste o uriaşǎ, hibernalǎ garǎ,

Unde prima oarǎ ne-am fi cunoscut.

 

M-ai durut o vreme, pe-un uscat de lume,

Azi te iert cu albul care cade blînd,

Nu mai e nevoie nici sǎ-ţi spun pe nume,

Cǎci te chem cu fulgii, te sǎrut tǎcînd.

 

Dragos Niculescu