— Ce reprezintă arta scrisului? Nu îmi dau seama la ce se referă?, spuse Cercetătorul. Pentru mine, scrierea reprezintă doar un mijloc de exprimare și nimic mai mult!
Artistul zâmbi și calm îi răspunse:
— Arta scrisului reprezintă nimic altceva decât revărsarea armonioasă a cuvintelor înlănțuite prin înțelesuri tainic, plăcute și fermecătoare.
— Cum este posibil așa ceva? întrebă nelămurit Cercetătorul.
— Nu este greu de explicat. Trebuie doar ca aceste cuvinte magice să izvorască din suflet spontan atât în clipele de bucurie, cât și în cele de suferință, fiindcă arta oferă o evadare din real în imaginar, rezolvând la nivel simbolic suferința condiției umane.
— Greu de crezut, spuse Cercetătorul. Ar fi bine să îmi expui viziunea ta asupra apariției artei scrierii, adăugă el curios.
Artistul se așeză la masă, luă un volum copertat în galben închis, îl răsfoi câteva clipe, după care răspunse:
— La început scrisul consemna realitatea așa cum era ea și servea drept instrument pentru intereselor obișnuite ale omului, în genul celor din sfera contabilității și administrației.
— Adică scopul scrisului era unul pur funcțional, fără nicio altă utilizare?
— Da, corect! Arta a sosit mai târziu, când dorința de divertisment, caracteristică momentelor de repaus, s-a impus. Astfel, scrierea a devenit un instrument util în surprinderea frumosului. Atunci a apărut arta nobilă a exprimării alese, care s-a transmis în paralel cu tradiția orală a povestirii de-a lungul secolelor și generațiilor.
— Mă faci deosebit de curios. Vrei să spui că arta reprezintă o manifestare a energiei captate în clipele de repaus și detașare?
— Corect! Arta te transpune într-un spațiu al contemplării pure, desprinse de curgerea timpului. Prin natura ei, arta te poziționează în afara temporalității.
— Ce vrei să spui cu aceasta? Este ea atemporală? Orice obiect al realității se supune regulilor de încadrare în spațiu și timp. Cum poate fi altfel?
— Îmi dau seama că nu înțelegi nimic din tot ce îți vorbesc. Arta, crede-mă, nu aparține realității pe care o percepem. Ea deschide porțile unor orizonturi superioare circumstanțelor pe care noi, în limitarea noastră, le numim ca fiind componente ale realului.
— Vorbirea ta îmi este complet străină. Eu sunt un om al logicii și chibzuinței. Cum să existe ceva dincolo de reperele obiective ale naturii?
— Ce înțelegi prin natură?
— Simplu! Tot ce ne înconjoară se constituie ca natură, adică o sumă de obiecte și fenomene ce se desfășoară independent de conștiința noastră. De aceea, ele au drept caracteristică obiectivitatea, adică detașarea dc privitor.
— De unde știi că obiectele din jur sunt independente de cel care le percepe? Ai un reper sigur asupra acestei interpretări?
— Cum să nu? Toate fenomenele realului sunt măsurabile și repetabile, indiferent de condiții. De aici decurge abordarea științifică, prin intermediul căreia noi înțelegem și utilizăm tot ce ne înconjoară.
— Chiar toate elementele realului sunt măsurabile? Gândurile noastre, de exemplu, pot fi evaluate obiectiv?
— Dacă te referi la forma lor fizică, da!
— Nu m-ai înțeles. Mă refer la conținutul lor, adică la lumea de idei ce se naște în interiorul oricărui om. Poți să le oferi o reprezentare măsurabilă în exterior?
— Cantitativ …
— Este clar că nu mă asculți. Vorbeam despre conținut și nu despre ambalajul exterior al gândurilor.
Urmară minute de reflecție în care Cercetătorul se plimbă cu mâinile la spate în lungul și latul camerei iar Artistul privi fără să clipească pe fereastră, undeva, către muntele semeț ce se profila la orizont. Tăcerea deveni apăsătoare, când se auzi un ciocănit discret în ușă. Amândoi tresăriră cu surprindere și priviră în direcția acesteia. Imediat intră un prieten comun pe care amândoi îl salutară cu bucurie:
— Ce surpriză! Chiar tu în persoană, exclamă Artistul.
— Da, chiar eu! răspunse zâmbind Străinul cu un glas vesel.
— De unde vii? îl întrebă din pură curiozitate Cercetătorul.
— Am călătorit mult în ultimul an și m-am gândit să vin prin aceste locuri să văd ce mai este nou!
— Nou? Mai nimic … spuse Cercetătorul.
— Cum așa? continuă Artistul. Chiar acum ne ciondăneam pe tema frumosului artistic. Am dreptate sau nu?
— … mda, ai!
Străinul, plăcut surprins, se așeză pe un fotoliu și zâmbind destins spuse:
— Dar sunt nespus de curios să cunosc această polemică între prieteni dragi! Hai, vă rog, continuați! Vreau să cunosc punctele voastre de vedere!
Încurcați, cei doi se priviră, după care Cercetătorul spuse:
— Chestiunea se rezumă la înțelegerea realității prin prisma datelor obiective furnizate prin măsurarea fenomenelor naturii, care infirmă, în opinia mea, ideea că arta s-ar ocupa de un domeniu transcendent acesteia.
— Prea pompos exprimat, interveni Artistul. Mai simplu, mintea lui axată pe logică, refuză să accepte că frumosul artistic nu poate fi surprins de aparatul complex și greoi de analiză a științei!
— Nu-i adevărat, protestă Cercetătorul. Eu doar doream să spun că nu sunt de acord cu frumosul dincolo de natură, ca să rezum ce am înțeles de la tine, Artistule!
— Acum mă iei și peste picior, replică acesta cu năduf.
— Hei, stați puțin! le spuse Străinul. Disting cu plăcere buna voastră intenție, dar sunt intrigat de lipsa de maniere din partea la amândoi! Haideți să vedem dacă nu cumva există un sâmbure de adevăr în ambele opinii, chiar dacă ele par contradictorii.
Cei doi reflectară asupra propunerii, după care dând din cap a aprobare, priviră la Străin pentru a începe. Acesta, calm, se ridică de pe fotoliu, se îndreptă către un tablou de epocă dispus pe un perete, se întoarse către ceilalți și spuse:
— Științific vorbind, orice fenomen al naturii poate fi măsurat. Singura problemă se referă la modalitate, dar principial, orice obiect al realității poate fi investigat cu ajutorul logicii și rațiunii.
Cercetătorul dădu din cap cu satisfacție în timp ce Artistul aștepta nerăbdător să înțeleagă mesajul Străinului. Acesta continuă:
— Pe de altă parte, arta, care de fapt reprezintă rezultatul unui proces subiectiv de reflecție a minții, nu are neapărat legătură cu realitatea înconjurătoare, ea putând să o reprezinte sau nu, în funcție de intenția autorului.
Artistul se lumină la față, în timp ce prietenul său, Cercetătorul, privi nedumerit către Străin, care spuse:
— Așadar, știința se ocupă de fenomenele dispuse în afara reflecției subiective în timp ce arta se adresează proiecțiilor imaginative ale minții, dependente sau nu de realitatea înconjurătoare.
Urmă o pauză de vorbire, după care rezumă:
— În concluzie, știința și arta nu sunt contradictorii, ci doar complementare, adică ele reprezintă mijloace de investigare a realului, incluzând toate părțile ce îl compun, și ale imaginarului, ce se referă la sferele posibilului și probabilului în raport cu existența concretă a lumii.
Cei doi se priviră mirați de întorsătura discuției. Niciunul nu era satisfăcut de rezultat. Fiecare dorea o dispută clarificatoare, dar Străinul dăduse totul peste cap.
— Stai puțin, spuse Cercetătorul, eu disting o contradicție clară între știință și artă ca metode de investigare a realității.
— Și eu sunt de acord asupra acestui aspect, adăugă Artistul emfatic.
Străinul îi privi cu multă dragoste, după care răspunse:
— Mă așteptam la reacția voastră. În sfârșit sunteți amândoi de acord! Dar eu privesc dincolo de aparentele contradicții pentru a distinge complementaritatea instrumentelor de explorare a universului. De fapt, eu nu doresc să dezbin lumea, ci să o unific, având drept fundament faptul că realitatea în care ne găsim este frumoasă, luminoasă și bună. Din nefericire, percepția noastră, alterată din cauze multiple, o distinge în tonuri cenușii și demoralizatoare.
— Ca de obicei, tu duci discuția în direcția contemplării, spuse Cercetătorul cu dezgust.
— Sau a dezbaterii lipsite de stil, adăugă Artistul.
Dar Străinul rămase calm în fața celor doi, după care se întoarse iarăși către tablou și privind cu atenție remarcă:
— Lumea în care trăim nu reprezintă altceva decât un tablou viu, plin de nenumărate personaje prinse în vraja unei piese minunate ce se joacă la nesfârșit sub bagheta mânuită cu măiestrie de Marele ei Autor. Îmi pare rău că nici știința și nici arta nu sunt în stare să distingă temelia comună a realului și imaginarului.
Cei doi tăcură cuprinși de uimire. Așa ceva nu auziseră vreodată de la cineva. Dar Străinul spuse:
— Lipsiți de conștiința dramei cosmice în care ne aflăm, artiștii și oamenii de știință s-au pierdut în jungla contradictorie a tezelor din zona imaginației pure și realității obiective ieșind din partitura realizată de Marele Compozitor. Personajele s-au revoltat împotriva Autorului lor. Ce straniu!
Adăugând aceste cuvinte, Străinul își ridică haina de pe scaun, dădu din mână drept rămas bun, deschise ușa și ieși fără să privească în urmă. Aceasta se închise fără zgomot, în timp ce Artistul și Cercetătorul rămaseră muți de tristețe și emoție, simțind lipsa de sens a realului și imaginarului fără existența Marelui Autor despre care Străinul tocmai le vorbise. Dar tabloul din perete la care privise îndelung Străinul se lumină neașteptat sub razele strălucitoare ale soarelui, ce pătrunseră prin fereastra larg deschisă dinspre muntele albit de zăpadă imaculată a iernii. Cei doi tresăriră la unison. Sub bagheta magiei momentului, amândoi distinseră prezența Marelui Autor, care armoniza minunat nenumăratele detalii ale realității și imaginației într-o alchimie grandioasă ce zămislea în spațiu și timp un Univers nemărginit, după cuvântul ce a fost spus de acel straniu Străin.
Octavian Lupu
București
22 ianuarie 2017
