Stroia A. Gheorghe s-a născut
- Absolvă cursurile de zi ale Universităţii din Bacău Facultatea de Inginerie, specializarea Mecanică Fină – promoţia în 1995.
- Debut literar: în anul 2010, cu un volum de poezie şi proză tematică pentru copii
- Volume publicate:
– „Pledoarie pentru…inocenţă”
Editura Sfântul Ierarh Nicolae –
– „Pelerin, la porţile…eului”
Editura Sfântul Ierarh Nicolae –
– „De vorbă cu o…minune” – lucrare în 4 volume
Editura Sfântul Ierarh Nicolae –
– „Omul retortă”
Editura Rafet – Râmnicu Sărat; poeme
– „În braţele bunicului” – vol. 2/4
Editura Optima –
- A fost publicat în reviste literare:
– Basarabia Literară – Chişinău.
– Visul – Orăştie, Hunedoara
– Revista Singur, Bucureşti
– Glas Comun, Bucureşti
– Slova Creştină, Bucureşti
- A publicat în paginile ziarelor, la secţiunea culturală:
– Ziarul de Vrancea –
– Monitorul de Vrancea –
- Aprecieri critice şi prefaţare la volumele sale semnate (selectiv) de:
Ionel Marin, Marin Moscu, Daniel Dincă, Ion Croitoru şi alţii
- Este membru al cenaclului literar „Vasile Cârlova” al Casei Armatei de
Cădere lină în abis
Pe-o ramură verde, din părul tău crescută,
Mă plimb pe poteca făcută din suspine
Supine adânci – lacrimi viagere –
Gândurile sparte şi venite din tine.
Mă sprijin de pleoapele tale
Sub care cad stele şi bat alizee,
Mângâindu-mi părul cu un sărut celest.
M-apropii de marginile potecii
Cu tremur subţire
Şi privesc înmărmurit în jos,
În jos e hăul ce nu mi se pare hidos.
Sunt foarte curios şi-ţi împrumut o geană
Să – mi construiesc din ea aripi
Să-mi fac din ea avânt
Şi să cad…în adânc.
Iubesc locul în care cad
Căci în adânc, e sufletul tău
Înmiresmat cu vibraţii de-o clipă şi
Parfumat de alinturile dragostei
Ce mi-o porţi.
Iubesc locul în care am ajuns
Am căzut
Şi nu m-am lovit,
Căci cum ai putea să te
Loveşti de sufletul dragostei
Şi să te doară?
Am ajuns, în adânc,
Cobor într-un colţ (înconjurat de petale de crin)
Mă cuibăcesc şi simt cum iubirea ta
Mă-nvăluie în petale de somn
Mă stropeşte cu rouă
Şi-apoi mă-nveleşte cu liniştea şoaptelor moi.
Iubesc locul unde am ajuns
Încet, adorm.
Aici aş vrea să rămân pentru o eternitate
Dar, nimic nu e etern,
Nimic nu e veşnicie,
Nimeni nu poate umbla veşnic şi să fie viu!
Dar, eu mă simt viu…sunt în sufletul tău
Ce mi-e pat de somn şi alint !
M-apropii de sentimentele tale,
adevărate aureole – le strâng
şi le sărut, adorm cu ele în braţe,
le pun la cap şi când mă voi trezi,
ca un fachir, cu siguranţă le voi înghiţi.
Sper să nu te doară, îngerul meu
Sper să îţi facă plăcere
Căci ştiu că sentimentul tău, sunt eu.
Singur în ploaie
Aş vrea să fiu singur, singur,
Să-mi aug gândurile cum ţipă la mine
Sufocate de greaua mea indiferenţă,
Să-mi aud bătăile inimii nebune
Ce mă-ntreabă idilic: vrei să trăieşti?
Să-mi ascult sângele
Cum se scurge printre vene,
Cu aripile luate dintr-un fir de vânt
Purtând cu ele purpura vieţii
Desprinsă din amurgul unui cer.
Aş vrea să fiu singur, să fiu al ploii
Al ploii din mine, al ploii din noi,
Să gândesc în picuri de rouă
Să respir picuri de ploaie
Să m-ascund într-un picur de ploaie.
Aş vrea să mă numesc fiu al ploii şi să cad
Să plutesc adesea peste însetate simţuri
Să răscolesc setea cu un cârlig de argint
Şi să dau tuturor un moment de respiro.
Aş vrea să fiu singur, în ploaie
s-ascult cum cade peste sufletul
ce nici măcar umbrelă n-are.
Să mă visez un strop de ploaie
Căci e mai simplu, mult mai simplu
Să simt şi să vibrez
Să le desprind înţelesurile
Să le ascult muzica,
Să fiu eu însumi harpa lor de vis.
N-am reuşit, încă un eşec:
Nu pot să fiu picurii ploii
Nu pot să m-ascund într-un bob de rouă
Şi nici ploaia nu m-ar crede.
N-am reuşit să fiu decât…o ploaie,
O ploaia searbădă şi tăcută,
O ploaie insipidă de cuvinte.
Învaţă-mă să rostesc !
La început era Cuvântul
Şi Cuvântul era
Şi Dumnezeu era Cuvântul.
Fatidic, simplu, mare adevăr,
Pe care oamenii nici acum nu-l înţeleg.
Dar Cuvântul era însuşi Creatorul !
Cum aş putea eu, parte dintr-o consoană,
Un sunet încă nedesluşit,
O adiere dintr-o literă scrisă cu sânge,
O slovă neterminată pe-un caiet de dictando
Să fiu cuvântul, cuvântul care zideşte?
Cum aş putea să m-adun,
Decât în rugăciune adâncă,
Să ţin cerul de torţi
Şi să-l implor pe Ziditor:
—Doamne, dă-mi sunetul care-mi lipseşte,
Dă-mi fiorul care m-ar preschimba,
Dă-mi jumătatea mea de slovă,
Fă-mă o literă întreagă !
Doamne, te rog, preschimbă-mă,
Preschimbă-mă în cerneala ce iese întreagă
din peniţa Cuvântului şi împrumută-mi,
Împrumută-mi,
Din strălucirea mată a unei vorbe!
Doamne, învaţă-mă să rostesc,
Pune în gura mea…cuvinte!
Fă limba mea un amalgam primordial,
O gaură neagră a universului,
O dimensiune paralelă,
Din care să iasă netulburaţi:
Norii gândului,
Petalele cuvintelor,
Muza poeziei,
Marama adorării,
Puterea tunetului,
Strălucirea stelelor,
Limba mamei,
Vocea interioară,
Cascada timpului,
Filele de carte,
Vibraţiile iubitei,
Sărutul copilului,
Copitele cailor celeşti,
Frumuseţea pământului !
Doamne, te rog: Învaţă-mă să rostesc!
Numele meu
M-am născut în braţele Suferinţei
Căreia i-am strigat numele: Mamă !
Am rămas încă de la început cu gustul amar
Al nefiinţei.
Mama nu mi-a dat nici un nume,
Nici măcar n-a îndrăznit să mă strige vreodată
Deşi i-am simţit trupul şi fiinţa întreagă
Purtând-o pedepsit, veşnic în spate.
N-a ştiut ce nume să-mi dea
Căci în mintea ei înceţoşată erau prea multe:
Era Dorul, era Fiorul, era Vântul.
Erau toate în sufletul ei, despre care mi-a spus odată:
— Hei, tu ! Vrei să-mi vezi sufletul?
Ai văzut vreodată un albastru mai pur decât acesta?
—Nu, mamă! N-am văzut!
Dar prefer să rămân fără nume,
Să nu mă strigi niciodată,
Să mă laşi pradă vântului
Şi să mă ucizi c-o privire
Dar, te rog, nu-mi mai etala sufletul tău…albastru.
— Hei tu! Stai, cred că am găsit!
Spuse mama, înveselită de măreţia numelui pe care l-a găsit
Să mi-l facă dar, nepreţuit:
De azi numele tău va fi: NIMENI!
Ţara simbolurilor
Lumea întreagă, lirele vântului, vrăjitoarele cerului
Norii albaştri, alintaţi peste coamă
În palmă i-am strâns cu toţii
Măcar în sublimul simbol al vieţii.
Copacii cei verzi din părul pădure
Apele mari, ce se scurg dintre pleoape,
Genele lungi, ce mătură cerul,
Ţigara aprinsă…fumul, eterul
De ce sunt simboluri?
Există undeva,
Un loc al simbolurilor:
O ţară a lor, pe care n-a descoperit-o nimeni.
Am auzit vorbindu-se despre ea ca despre un simbol,
Ca despre o hieroglifă sau o cuneiformă rostire.
Am auzit despre ţara aceea c-ar fi o ţară pângărită,
Adesea călcată în picioare, cu nesaţ,
De caii înhămaţi la caleştile cerului.
De ce, de ce simboluri?
Am auzit despre ţara simbolurilor
c-ar fi de neînţeles, c-ar fi mare şi întinsă
şi că nimeni, niciodată, n-a putut-o străbate în totalitate.
Mintea mea ar putea oare să înţeleagă de ce?
De ce ţara aceea îndepărtată şi neînţeleasă se numeşte:
Ţara simbolurilor…SUFLETUL.
