După căsătorie, în 1956, am locuit un timp cu socrii mei, ţărani păstrători de strămoşeşti tradiţii, dintr-un sat de prin părţile Bihorului, în comuna Ineu de Criş, comună cu o viaţă aşezată după tipare din strămoşi, pe unde nu prea bătea des vântul înnoirilor. Familia socrilor mei era una dintre cele mai respectate în comună. Trăiau în bună înţelegere, deşi erau firi atât de deosebite. Tata socru era un om falnic, frumos, brunet, cu ochii aproape negri, cumpătat la vorbă, mai mult tăcut şi grav, de parcă întotdeauna se gândea la ceva profund. Ţinuta lui părea că impune o distanţă mare între el şi ceilalţi din jur. Dacă “sminteai” ceva, îţi spunea apăsat o vorba, de-ţi venea să intri în pământ. Mama soacră era scundă, blondă, cu ochi senini, albaştri, moştenire lăsată soţului meu, apoi fiicei mele, şi acum şi nepoatei. Era mereu zâmbitoare, avea multă voioşie în glas, faţa îi era luminată şi senină, ţi se apropia de suflet cu căldură. Era fata fostului primar din comună, crescută ca o floare.
Într-o zi, când tăifăsuiam cu mama soacră, am întrebat-o ce tactică a avut ea de şi-a ţinut familia în bună înţelegere, deşi ei sunt firi atât de deosebite. „Bine-mi pare că m-ai întrebat, draga maichii, fiindcă voiam să îţi spun şi eu o vorbă de om bătrân. Tu eşti tânără, abia acum te-ai măritat şi trebuie să înveţi de la ăia care au trecut prin mai multe. Trebuie să înveţi de la început cum să te lupţi şi să îţi ţii familia, fiindcă omul nu are nimic mai sfânt pe pământ decât familia. Familia omului pentru care trebuie să se lupte seamănă cu o barcă. Bărbatul vâsleşte ca să meargă barca, dar femeia este aia care stă la cârmă. Şi când vin şi vremuri grele, că aşa-i făcută viaţa şi cu bune şi cu rele, dacă femeia ştie să cârmească bine, barca iese din necaz, dacă nu, se răstoarnă, se îmburdă, cum zicea ea în graiul local. Ţi-oi spune cum era să se îmburde odată şi barca noastră.”
A tăcut şi privind într-un anume punct, parcă îşi chema amintirile.
– Ţi-oi spune o întâmplare de pe la început, nu chiar multă vreme după ce ne-am luat. Atunce o fo` bai, pântru că socru-tău, Flore, mi-o zis că-s „vacă”!
– Cum aşa?” m-am mirat eu, ştiindu-l om cu vorba cumpănită.
– Aşe o fo`, a continuat ea, că odată s-o stricat cocia, căruţa noastră, şi el o stat tătă zâua să o tomnească. Atât o fo` de mânios că nu i-o mărs treaba cum o vrut el, că nici nu o vinit să mânce până sara. Sara o intrat în casă tăt mânios. Io tocmai mulsesem vaca. Am pus videre cu lapte jos şi m-am dus repede să-i pun pă masă mâncare caldă. Cum eram în zorul mare, am lovit cu piciorul găleta şi s-o vărsat laptile pă podele, de m-am spăriet şi io. Nu ştiem ce să fac, să curăţ pă jos, ori să îi pun lui de mâncare. El s-o uitat la mine mânios şi mi-o zîs: „Tu, vacă, ai dat cu piciorul în oală după ce o fo’ muls laptele?” Tulaaai Doamne! am gândit eu, mi-o zîs că-s vacă! Ce să mă ştiu face? Dacă îi răspund amu, să face baiul şi mai mare, dacă tac, altădată poate o să-mi zîcă şi mai rău. Şi atunci am cujetat aşe: las să treacă ceasul cel rău! Noaptea iar am cujetat în fel şi chip, poate că Flore s-o gândit la o zicătoare „Vacă bună, dar dă cu piciorul în găleată după ce a fo` muls laptele”, poate, dar el mi-a zis cu vorba aspră „Tu, vacă!”. Dacă le spun socrilor mei, ei n-o să mai întabuleze casa pe noi, adică n-o s-o mai treacă pe numele nost`, pântru că se tem că o să plec de la Flore! Dacă le spun părinţilor mei, mă tem că mă vor lua acasă. Noaptea mi-am făcut un plan…
Când ne-am sculat dimineaţa, i-am pus numai lui să mânce. El s-o aşezat la masă, s-o închinat şi, când să înceapă să mânce, o văzut că-ie sângur la masă. O tăcut un vreme şi apoi mi-o zîs aşe cum vorbeşte el, apăsat şi rar: „Da’ tu, Ană, nu mânci?” „Mâncă tu, măi Flore!”, i-am zis eu. „Dacă tu eşti om, şezi şi mâncă aşe cum mâncă oamenii! Ţ-am pus furcuţă, cuţît, blid, faţă de masă, ţ-am pus mâncare în farfurie, cum ştiu că mâncă oamenii. Io, dacă-s vacă, m-oi duce ş-oi mânca cu vacile!” Flore iară o tăcut un timp şi apoi mi-o zis tot aşe apăsat: „Tu, Ană, hai şi mâncă şi tu alăture de mine, că altu nu ţ-oi mai zîce!” Şi aşe o fo`, că Flore altu nu mi-o mai zîs până-i hău. Şi în alte dăţi, tot aşe am făcut, ca să mergă barca bine. Întâi am stat şi am cujetat, ca să nu fac bai şi mai mare şi pă urmă am făcut ce era de făcut, dar nu am lăsat barca să margă pe unde o duceau valurile. Omul fără familie este al nimărui şi îl iau valurile mai repede, aşe să ştii, draga maichii!”
Au trecut anii, ei s-au dus, dar vii sunt vorbele lor înţelepte, căci omul nu are nimic mai temeinic pe pământ decât familia. De-a lungul atâtor mii de ani, omenirea nu a găsit o altă formulă mai fericită pentru existenţă decât familia, ori câte alte idei ar bântui minţile omeneşti. Zică cine ce-a zice, familia rămâne icoana sfântă pentru toţi, din care chipul mamei răsare în lumină.
———————-
Elena BUICĂ
Pickering,Toronto, Canada
8 Martie 2017
