Anul trecut, prin aprilie, am primit un mail din partea Angelei Furtună, pe care n-o cunosc personal. Îmi povestea, pe ton exaltat, că a instituit la Suceava “Zilele Monica Lovinescu”, îi va atribui un premiu special lui Gheorghe Grigurcu, va invita la manifestări un public select, din ţară şi din străinătate, vor audia cu toţii o conferinţă, vor lansa nişte cărţi, vor merge în pelerinaj pios la mormîntul soţilor Lovinescu- Ierunca etc.

Totuşi, din cauza constrîngerilor crizei mondiale, nu mă poate invita şi pe mine, dar “nutreşte speranţa” că la anul, în 2010, mai mult ca sigur o să mă cheme, fiind şi eu “un adept al eticii neuitării”.

M-am scărpinat în cap la aşa o bizară intrare în vorbă, de tipul “hai la noi, dar nu chiar acum”. Mi-a amintit de bancurile cu şedinţele de partid comunist din anii ‘50, evocate de I. D. Sîrbu. Se scoală vorbitorul înflăcărat şi zice: “Tovarăşi, eu am să vă spun părerea mea sinceră, dar ţin să vă avertizez dinainte că, personal, nu sînt de acord cu această părere a mea!”. Aşa că i-am răspuns furtunoasei corespondente, urîndu-i mult succes înceea ce întreprinde. Ea m-a asigurat din nou, pe calea internetului, că este “un admirator constant” al meu, că îmi mulţumeşte pentru “privilegiul” de-a mă citi. Şi-a mai trecut un an. Din felul cum au evoluat între timp lucrurile, aş fi preferat, foarte sincer, nici să nu mă invite, nici să nu mă elogieze ipocrit în corespondenţa particulară.

Căci Angela Furtună s-a cocoţat, în ultima vreme, pe tribuna exagerărilor patetice şi a mitologizărilor frenetice, emise pe spinarea regretatei jurnaliste de la Europa liberă (“Monica Lovinescu rămîne unul dintre cei mai mari gînditori români şi un strălucit filosof politic” etc.). Sînt primul care s-o recunosc, Monica Lovinescu n-are parte de recunoaşterea senină, în postumitate, a rolului proeminent pe care l-a jucat în creuzetul ideilor de pînă la 1989. Dar soluţia nu cred să constea în hiperbolele exaltate, pe care le împroaşcă în direcţia ei admiratoarea postfabricată, de dată nouă. Pe o asemenea dublă direcţie am insistat în recenta mea luare de cuvînt, Ce am învăţat de la Monica Lovinescu? (în Tribuna, nr. 185/mai 2010, p. 13), încercînd să arăt ce anume văd încă valabil, dar şi ce anume consider deja vetust în activitatea importantei comentatoare culturale. Nu eram decît consecvent cu mine însumi. În acelaşi registru dual, lăudînd  plusurile, criticînd minusurile, m-am exprimat încă pe cînd scriitoarea trăia şi, la o adică, avea toată libertatea de-a mă corecta (vezi Grîul şi neghina, eseu care a dat apoi şi titlul unui volum al meu de polemici, tipărit în 2002). Însă discursul critic echilibrat, argumentat şi raţional – fie şi incomod – reprezintă duşmanul de căpătîi al firilor frenetice. Aşa că persoana care mă chema, fără să mă invite, şi mă elogia, fără să mă citească, a sărit acum pe versantul celălalt, al insultelor (vezi Acolada, nr. 6/2010, p. 18 şi un colţ din 19). Ea are impresia de-a găsi, în textul meu recent, “o mică tămîiere nesinceră”, emisă de “un pitbull pur sînge al atacului decisiv”.

Şi tot aşa mai departe. Nu duceam dorul laudelor, cum nu-mi lipsea nici insolenţa graţioasei doamne Furtună. În coasta ofenselor şade bine şi neadevărul. Principala obiecţie pe care Angela Furtună ştie să mi-o aducă este că aş practica o critică ideologică, întrucît îi reproşez Monicăi Lovinescu antisemitismul (“Discuţia aceasta centrată de L. A. pe pretinsul antisemitism al Monicăi Lovinescu este prin ea însăşi o deformare nedreaptă şi grotescă a statutului ei de gânditoare şi militantă…”). E simptomatic că mînioasa exegetă nu oferă niciun citat din textul meu, care să-i susţină ipoteza.

Mă simt jenat să repet aici ce-am spus deja, suficient de limpede, data trecută. Monica Lovinescu m-a dezamăgit mai ales din următoarele motive:

1) A apărat cu furoare, în pofida faptelor din realitate, juneţea hitleristă a lui Vintilă Horia (şi a mers, în angajamentul său, pînă la ruptura de unii amici exilaţi ce nu-i împărtăşeau partizanatul).

2) A apărat cu furoare, în pofida faptelor din realitate, juneţea legionară a lui Mircea Eliade (şi a mers, în angajamentul său, pînă la ruptura de unii colegi de condei ce nu-i împărtăşeau partizanatul). Faptul că aceeaşi Monica Lovinescu i-a luat apărarea editorului Gabriel Liiceanu, care a topit volumul Culorile curcubeului, şi nu scriitorului Paul Goma, care tocmai fusese abuzat, reprezintă pe ansamblu doar un mizilic.

Dacă publicista suceveană îmi va spune că a despărţi adevărul de minciună, a separa binele de rău şi a deosebi grîul de neghină reprezintă un demers “ideologic”, îi voi răspunde foarte simplu: nu e adevărat. Angela Furtună (ce nume predestinat oximoronic!), pe blogul ei şi prin revista lui Grigurcu, le vinde cititorilor apă chioară, sub pretextul că le oferă critică literară.

P.S. Angela Furtună, în 2009, îl cheamă pe Gheorghe Grigurcu la Suceava ca să-i dea, într-un plic, premiul special Monica Lovinescu. Gheorghe Grigurcu, în 2010, îi publică Angelei Furtună, la Acolada din Satu Mare, o seamă de gogoşi umflate despre Monica Lovinescu. Asta e cultura română contemporană. Pam-pam.