Becul roșu de pornire a monitorului pâlpâia intermitent. Tăcerea se așternu în mijlocul încăperii. Gândurile se reflectau de peretele alb al zidului ce delimita camera de restul clădirii. Nu avea altceva de făcut decât să mediteze asupra comunicării între toate ființele și obiectele din univers, fenomen despre care citise de curând într-o carte scrisă de un autor preferat.
— Cum să înțeleg rostul comunicării? se întrebă el pe neașteptate.
— Dar există un sens al lumii ca să fie necesar dialogul? i se răspunse cu o altă întrebare.
— De ce nu ar exista un rost al realității? continuă el pe aceeași linie.
— De ce, da? îl întrebă atunci interlocutorul, vizibil interesat de răspuns.
— Fiindcă sensul organizează toate aspectele aparent haotice ale universului, afirmă el hotărât.
— Verdele este culoarea vieții vegetale. Roșul semnifică viața animalelor și omului. Unde vezi tu sensul despre care îmi vorbești? continuă interlocutorul amuzându-se.
Râse. Nu își pregătise răspunsul, dar nu se dădu bătut:
— Albastrul descoperă nemărginirea cerului. Galbenul extinde proiecția soarelui pe pământ. De ce nu am include astrele între ființele vii? spuse el convingător.
— Fiindcă sunt doar materie minerală …, încercă să-i răspundă interlocutorul.
— De unde știi? îi spuse el mai departe fără să aștepte întregul răspuns.
Se ridică de la masă, ieși din cameră, alergă pe scări și o luă la pas prin cartier. Culorile îl urmăreau oriunde mergea. Un limbaj pastelat îi vorbea continuu și atunci se întrebă:
— Nu cumva culoarea exprimă un mesaj sau o idee?
— Cine ți-a spus aceasta? îl întrebă interlocutorul puțin neliniștit.
— Nimeni. Dar am simțit o încărcare emoțională puternică de îndată ce am sesizat cromatica universului înconjurător, răspunse el fără să ezite.
Și atunci s-a decis să fie atent la mesajul florilor de curând născute sub adierea blândă a primăverii. Niciodată nu realizase cât de sensibilă se dezvăluia lumea, dacă zăreai nuanțele universului ei de culori măiastre.
— Stiloul pe care îl țin în mână este albastru. Interesantă exprimare! Facem referință la culori ca la niște materiale din care sunt construite obiectele, cugetă el cu voce tare.
— Casa aceasta este albă, drumul este gri, iarba este verde și cerul este albastru! Oare culorile constituie fundamentul material al lumii? se trezi întrebat din nou de interlocutor, care îi urmărea cu atenție gândurile.
— Cine știe! exclamă el cu surprindere.
— Oare? îi șopti interlocutorul, dorind să afle mai multe detalii.
— De ce nu ar exista un limbaj primordial între toate ființele și obiectele din univers? avansă el această teză.
— De ce, da? i se răspunse cu îngrijorare.
Distingea acum nenumărate amănunte ce înainte le ignorase din cauza educației școlare, care îl învățase o abordare lipsită de viață a lumii în care trăia.
— Blocurile din jur au o culoare gălbuie. Balcoanele sunt vopsite în maro. Totul în jur se învăluie într-un mister policrom de a cărui desfășurare mă bucur la fiecare pas, spuse el încântat.
— Ai descoperit cumva limbajul primordial? îl întrebă neliniștit interlocutorul, solicitând mai mult amănunte.
— Nu încă, dar îl caut în lumea semnelor ce trec dincolo de semnificația ce le-a fost acordată de cultura și civilizația omului. Observ cum toate culorile se desprind din albul strălucirii imaculate a astrelor. Le ating cu bucurie și nu îmi reprim reacția de plăcere, adăugă el încântat.
— Mai demult cineva spunea că limbajul primordial s-a născut din sunet, dar acum înțeleg că tu afirmi un lucru diferit. Culoarea, adică lumina, să fie la originea universului? veni următoarea întrebare din partea interlocutorului, aparent dornic să înțeleagă, deși intenția părea să îi fie alta.
— Da, este posibil. Aceasta ar explica de ce prin exprimarea cromatică și modificarea luminozității se poate transmite un mesaj, ce ulterior va fi înțeles de oricine din univers. Așa ceva se remarcă în cazul tablourilor celebre, mutate periodic prin galeriile lumii și totuși, efectul lor rămânând mereu același, spuse el cu satisfacție, dansând de bucurie în felul în care triburile sălbatice o făceau în vechime.
Privi din nou în jurul său. Remarcă diversitatea culorilor pe care le aveau obiectele realității. Într-adevăr, exista un mesaj cromatic, adică o înglobare fractală a unui mesaj transcendent, care vorbea dincolo de limbajul articulat. De mult timp căutase o manieră de încapsulare a informațiilor mult mai creativă, alta decât prin conceptualizarea cuvântului.
— Cum înțelegi raportul dintre lumină și sunet? Sunt ele diferite? primi o altă provocare din partea interlocutorului, care părea tot mai interesat, deși tonul spunea altceva.
— Nu neapărat. Lumina reprezintă o vibrație de foarte înaltă frecvență, pe când undele acustice au o frecvență relativ joasă. Așadar, lumina și sunetul sunt similare. Noțiunea de vibrație le înglobează pe amândouă, răspunse el în timp ce se sesiza la manifestarea complementară a luminii și sunetului.
Și dintr-odată, începu să priceapă natura ondulatorie a universului. Observă cum toate părțile sale componente comunicau liber unele cu altele prin astfel de vibrații și nimeni nu era capabil să le reducă la tăcere. Înțelese primele simboluri din limbajul unic al cerului și pământului, anterior celui articulat al oamenilor, considerat primitiv de savanții civilizației.
— Ai găsit ce anume căutai? se auzi din nou vocea tremurândă a interlocutorului.
— Îți este frică de ce voi afirma? întrebă el de data aceasta.
— Nu, nicidecum, încercă acesta să eschiveze.
— Cred că am aflat calea de a scăpa de tine, santinelă nevăzută a civilizației! spuse el cu satisfacție.
— Este imposibil! răspunse îndoielnic interlocutorul. Eu mă aflu pretutindeni!
— Nu-i adevărat! Prezența ta este limitată la zonele locuite de oameni, dar în sălbăticia naturii, tu nu ai ce căuta! îi spuse el sfidător.
— Nu poți supraviețui în afara civilizației. Singur, n-ai nicio șansă! răspunse interlocutorul, arborând un aer de superioritate.
— Ba da, spuse el și se îndreptă către ieșirea din oraș.
— Ce faci? Nu îți dai seama că nu vei reuși? strigă interlocutorul speriat, însă vocea i se auzea tot mai slab din medalionul purtat pe piept.
Dar el râse. Îi mai adresă doar aceste cuvinte:
— Omenirea s-a născut în sălbăticie ca să fie necivilizată, însă era liberă și trăia la nesfârșit. Dar voi ați transformat-o într-o specie decadentă, sortită distrugerii! Niciodată nu am fi ajuns în această fundătură, numită Orașul Mondial, dacă nu ar fi apărut inteligența diabolică a civilizației! Voi ați transformat omul ba într-un urmaș apărut prin întâmplare din maimuțe, ba într-un accident genetic rezultat în urma unui cataclism cosmic. Nimic mai fals!
— Nu ai dreptate! strigă disperat interlocutorul. Să vină gărzile și să nu îl lase să iasă din Oraș, ca nu cumva și alți oameni să scape de noi! strigă el poruncitor și glasul i se auzi în toate amuletele pe care cetățenii docil le purtau.
Însă era prea târziu. El se făcu nevăzut, dar nu înainte de a arunca medalionul de urmărire, menit să îi supravegheze cuvintele pe care le rostea, inclusiv la nivelul minții. Acea amuletă, purtată de toți cetățenii Orașului Mondial, zăcea în mijlocul străzii având vizibil inscripționat un cod, ce nu mai avea acum corespondent în realitate. Este drept, limbajul articulat putea fi urmărit cu ușurință, dar cel universal, compus din tonalități nesfârșite de sunet, lumină și culoare, niciodată nu avea cum să fie interceptat și decodificat de inteligența rece a civilizației.
Octavian Lupu
București
16 mai 2017
