„Educația este ceva ce majoritatea oamenilor primesc, mulți o transmit și puțini o au!”
– Karl Kraus
Abjecția este definită în dicționar ca faptă, atitudine abjectă, demnă de dispreț; ticăloșie, josnicie; fărădelege, infamie, mișelie, mârșăvie, nelegiuire, nemernicie, netrebnicie, parșivenie blestemăție, scârnăvie, spurcăciune, nebunie etc.; prin mahalagism înțelegându-se bădărănie, grosolănie, impolitețe, indelicatețe, mitocănie, mârlănie, mojicie, necuviință, nepolitețe, țărănie, vulgaritate, în general vorbă sau expresie caracteristică oamenilor de la periferie, dar în zilele noastre – nu numai! Mahalagismul include calomnii și insinuări folosind un vocabular abject, un ton ridicat și nerespectarea pauzei dialogului, adică suprapunerea vorbirii. Poți renunța participarea la un exercițiu de abjecție colectivă? De cele mai multe ori – nu!, fiindcă „te ia valul”. Trebuie să ai putere de discernământ, educație, curaj și înțelepciune pentru a refuza intrarea în cercul mahalagiilor, a mahalagismelor.
Întrebarea este: Poate fi abjecția forma de afirmare a onestității intelectuale? Și mai concret, pot fi admise vorbele și gesturile vulgare în plenul unei adunări, și nu oarecare, ci a Parlamentului României? Este, în acest caz vorba de intelectualitate, sau este mediocritatea însăși plină de sine? Concluzionezi trist: abjecția a coborât, din nou, la un nivel incalificabil.
Privind din alt unghi al sufletului, ne gândim să nu ajungem să trăim precum locuitorii din Sodoma și Gomora, cele două cetăți de unde păcatul „a strigat până la cer”, potrivit Scripturii. Locuitorii au fost uciși, iar pe ruinele cetăților s-a format Marea Moartă din Țara Sfântă, numele dat bazându-se pe faptul că în apa acestei mări nu mai este viață. Viața abjectă a celor două cetăți a determinat pedeapsa și ne-a lăsat semn, nouă celor ce trăim vieți în continuare.
Autorul dramatic, rebelul, talentatul și originalul Eugen Ionesco (1909-1994) a debutat în 1950 cu piesa „Cântăreața cheală” care are la bază ideea devalorizării limbajului, ceea ce duce la o criză generală a comunicării; este semnalată decăderea limbii din funcțiile care au consacrat-o milenii la rând, drept mijloc esențial în comunicarea dintre oameni, sugerând totodată dezastrul.
Filozoful Gabriel Liiceanu scrie în „Ușa interzisă”: „Cine se uită astăzi pe scena politică a României, cu greu poate spune unde se termină mahalaua și unde începe istoria …”.
Privind de la distanță, îl evoci pe Caragiale, ți-ai dori un nou Caragiale care să prindă în penița lui, cu talentul lui, aceste discursuri de la tribuna Parlamentului. Dramaturgul Ion Luca Caragiale (1852-1912) este astăzi mai actual ca oricând și, cred, va fi pe mai departe actual, atâta vreme cât vor mai fi unii care îi copiază rolurile, pentru a-și justifica propriile mizerii. Așadar, actualitatea lui Caragiale o reflectă lumea în care trăim, tipologiile umane, relațiile împânzite, faptele murdare: doctorate, premii, distincții, averi, multe făcute fără merite, fără muncă, prin falsități și furturi; ironiile și vorbele abjecte, mahalagismul pătruns în cele mai adânci cute ale ființei, exprimarea vulgară, balcanică, tonul ridicat și accelerat cu care unii oameni – mahalagii – revarsă „frumoasele” cuvinte ale limbii române cu motivația apartenenței noastre latine, sunt manifestări de tip caragialesc, deci de prost gust, cu preponderență existente în plan politic ori social.
Esteticianul, criticul și istoricul literar român Tudor Vianu (1897-1964) scria: ,,Cine vorbește «comunică» și «se comunică». O face pentru alții și o face pentru el. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală și se organizează un raport social. Prin intermediul limbajului caracterizezi personajele, descrii, povestești, dar și limbajul, la un moment dat, te caracterizează, te ,,descrie”.
Limbajul de mahala auzit în Senat cu câteva săptămâni în urmă, exprimat de un intelectual, denotă că avea dreptate cine spunea că „nu ajunge cultura, mai este nevoie de morală; poți fii instruit, dar să fii brutal, simplist”. Un parlamentar altui parlamentar: „Analfabet“, „prost“, „nespălat“, „sare mătreața din el”. Grețos! Abject! Când am auzit, m-am întrebat: Oare noi oamenii suntem făcuți să ne chinuim, bătându-ne unii cu alții, aruncând cuvinte ce au greutatea pietrelor rănind sufletele?
Săptămâna aceasta, un deputat PSD (Partidul Social Democrat) a lansat în cadrul dezbaterilor din plenul comun al Camerei Deputaților și Senatului pe tema comisiei de anchetă a prezidențialelor din 2009, un atac dur la adresa liderului deputaților PNL (Partidul Național Liberal), o doamnă onestă căreia i-a strigat de la tribună, că va face fractură „dacă mai dai cu labele”, continuând cu gesturi obscene. S-au auzit cuvintele: „Eu sunt fracțiunea care nu-și ține gura din Parlamentul român. Eu unul nu o să mă las speriat de amenințările distilate ale doamnei Gurgan, Curcan, îmi scapă, mă scuzați, sunt bătrân”. „Colegul meu de la Vaslui – tot Vasluiul: violuri și discursuri bune în Parlament oferă Vasluiul!”. În replică, pe același ton, deputatul PMP (Partidul Mișcarea Populară): „Ar trebui să nu mai vorbiți despre județul Vaslui și să vă cantonați la Galați. Ați trecut de multe ori prin județul Vaslui și nu v-a stricat nimeni rozeta”. Amețitor!
În semn de protest, aleșii USR (Uniunea Salvați România) au părăsit sala și au cerut sancționarea celor doi: „Am decis cu toții să ieșim din sală pentru a protesta față de nivelul suburban la care a ajuns Parlamentul. Am văzut din partea unui bărbat la adresa unei femei, mai întâi, după care am văzut o replică într-un limbaj care nu poate fi reprodus. Nu credem că ăsta este limbajul pe care îl așteaptă cetățenii de la Parlamentul României. Credem că protestul nostru o să ajute la normalizarea situației din Parlament”.
Ne întrebăm unde le este fărâma de onoare? Cum pot, în Parlament – organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a României –, indivizi lipsiți de bun simț să facă legi pilduitoare în folosul cetățenilor?
A te comporta onorabil, se spune, înseamnă să ai o grilă explicită de valori pe care să o implementezi constant în ceea ce faci, în ceea ce vorbești, iar atunci când nu o realizezi, din motive diverse, inclusiv independente de tine, să fii dispus să-ți asumi comportamente corective, să-ți asumi responsabilitatea eșecului, cerându-ți scuze. Onoarea apare ca un profil valoric/cod de valori care ghidează, în orice moment, comportamentul în mediul social.
Oamenii care își permit libertatea să reverse veninul din suflete, folosesc cuvinte detestabile, jargon de ultima categorie. Și totul poate deveni contagios, îți îmbogățești vocabularul cu cuvinte care nu fac cinste ființei tale. Democrație, libertate nu înseamnă să faci ce vrei și să vorbești cum vrei. Omul modern trebuie să fie cu o treaptă, dacă nu cu mai multe, deasupra celui care a fost, căci nu în zadar trudește pentru progres, civilizație. Respectul trebuie învățat, respect pentru cel de lângă tine, respect pentru conducători, respect pentru străinii care sunt în lume, fiindcă există totdeauna reversibilitate. Poporul nostru este cunoscut în istorie ca un popor care are respectul în sânge. Am avut voievozi, am avut regi, dar nimeni nu îndrăznea, din bun simț, să le spună pe nume, să-i strige pe nume, deși astăzi respectul a cam dispărut în mai multe țări. Apoi, vorbirea stradală nu poate fi aceeași cu cea scrisă și nici cu cea folosită în adunări. O cenzură proprie ne este necesară, din respect pentru semeni sau pentru cei superiori. Ierarhia trebuie și ea respectată, pentru a evita decadența morală și spirituală. Există relații în care suntem implicați de-a lungul vieții și în care avem întotdeauna nevoie de respect.
Avem libertatea de a gândi și simți în conformitate cu propria noastră construcție și funcționalitate interioară, avem libertatea de opinie, putem exprima public ceea ce simțim și gândim, dar în limitele decenței, a cenzurii proprii de care vorbeam. Pentru un echilibru social să ne dorim o libertate civilizată, nu haotică prin care pot intra viciile. Și spun vicii, fiindcă limbajul și comportamentul indecent, cu timpul devine un viciu. Antidotul acestei maladii răspândite în toată lumea, este educația și cultura.
Vavila Popovici – Carolina de Nord .
.
