Era la începutul anilor ’90, mă aflam la Chișinău ca redactor al Departamentului Literatură și artă al Radioteleviziunii Române (care avea să devina mai târziu Radio România Cultural), urma să realizez împreună cu colegii de la Radio Chișinău o ediție a emisiunii „Podul de flori”. Convenisem cu conducerea departamentului că, dacă va fi posibil, voi face și câteva înregistrări cu scriitorii din Basarabia, care să fie difuzate în cadrul emisiunii „Scriitori la microfon”. În acest sens i-am rugat pe colegii de la Radio Chișinău să îmi faciliteze o întâlnire cu un scriitor al lor important.
Mașina de la Radio Chișinău m-a lăsat la sediul redacției „Literatura și Arta”, unde Leonida Lari m-a primit în biroul ei și am discutat un timp despre poezie. Pe măsură ce discutam chipul ei se însenina și (deși la început fusese cumva crispată, crezând că are de a face cu obligația de a da un interviu pentru Radio București) a înțeles că nu venisem la ea dintr-o obligație profesională, ci dintr-o inițiativă a mea de a înregistra pentru emisiunea “Scriitori la microfon” și scriitori basarabeni.
Nu după mult timp mi-a propus invitat să mergem la parter, să facem înregistrarea acolo, în sala lor de protocol, dar a avut generozitatea să dea câteva telefoane și să invite și pe alți doi poeți basarabeni importanți. Astfel am avut șansa să-i cunosc (și să-i înregistrez) și pe Dumitru Matcovschi și pe Nicolae Dabija.
Am avut oportunitatea nesperată de a face nu una, ci trei înregistrări pentru “Scriitori la microfon”. La revenirea în redacția de la Radio Chișinău colegii de acolo s-au arătat surprinși și m-au rugat să le permit și lor să copieze interviurile realizate de mine. Țin minte și acum o replică a cuiva: “Noi alergăm de luni de zile să facem un interviu măcar cu unul dintre acești scriitori, iar dumneavoastră veniți o dată aici și faceți trei interviuri!”
L-am văzut ieri (într-un documentar realizat la Chișinău și transmis de Televiziunea Română cu ocazia sărbătoririi a 26 de ani de la proclamarea Republicii Moldova) pe Nicolae Dabija. Îmi amintesc și acum ceea ce mi-a spus el despre Cetatea Albă și despre necesitatea de a scrie cărți de istorie despre Basarabia.
Leonida Lari nu mai există, nici Dumitru Matcovschi. Rândurile mele /gândurile mele/ sunt pentru ei, scriitorii nemuritori ai Basarabiei.
