Începutul noului an şcolar 2010-2011: un eveniment transformat de putere într-un lucru nedemn, sinistru şi lipsit de orice perspective Copil fiind, nimic nu mă bucura mai mult ca începerea anului şcolar, când eram „încărcaţi” de solemnitatea evenimentului, care ne aducea măcar speranţa unor vremuri mai bune. Astăzi, la vârsta maturităţii, de mână cu cei doi băieţi ai mei, am mers către şcoala, care îmi trezeşte şi acum amintiri frumoase. Singurele raze de speranţă erau cele care veneau din sufletele micuţilor mei, dintre care unul era cuprins de euforia începutului, fiind elev în clasa I. Am zărit pe stradă, chipuri familiare, care îşi duceau copiii la templul închinat învăţăturii. Deşi optimist, nu am putut să nu observ nuanţa gri a îngrijorării de pe chipurile oamenilor. Îngrijorare îndreptăţită de altfel, când nu ştii ce noutăţi îţi poate aduce ziua de mâine. Când este foarte greu să ai o siguranţă, o certitudine, măcar a locului de muncă. Şi apoi, cum poţi să fii vesel sau să-ţi păstrezi optimismul, în momentul în care „puterea” reuşeşte să te surprindă neplăcut cu măsuri, menite mai mult să distrugă, decât să construiască. Un început de an şcolar tern, gri, plin de apăsare şi de incertitudine. Profesorii, mereu încercaţi şi mereu modeşti, ne-au întâmpinat în clasă cu cuvintele: „Bine aţi venit, dragi elevi şi stimaţi părinţi! Nu pot să nu încep prin a vă spune că în actualele condiţii, mie – ca şi cadru didactic – îmi este foarte greu. Şi dacă mie îmi este greu, cu siguranţă şi dumneavoastră vă este. Aşa că o să ne limităm la posibilităţile pe care le avem şi vom  încerca să facem ce se poate, cu ce se poate. N-o să vă cer prea multe pentru copiii dumneavoastră, pentru că ştiu că nu se poate. Vom încerca să ne întoarcem în timp cu 20-25 de ani, când lucram cu copiii fără caiete speciale, sau nu aveam dotările pe care le avem astăzi. E simplu să vedem că în loc să avansăm, batem pasul pe loc, sau chiar suntem obligaţi să batem în retragere. Bine ar fi dacă ne-am putea reîntoarce în vremurile în care mai aveam măcar un pic de demnitate.”

Câtă simplitate şi cât adevăr în spusele unui cadru didactic, cu o experienţă la catedră de peste 30 de ani. Unde mai pui că, încă înainte de a începe anul şcolar, Primăriile şi-au anunţat deja profesorii navetişti că nu li se va mai deconta transportul. Cu alte cuvinte, pentru un profesor debutant – navetist, din cei 650 de lei salariu, vor mai dispărea din bugetul familiei circa 150-200 de lei, afectaţi transportului. Dar bani pentru toate soiurile de achiziţii dubioase sunt? Care nici măcar nu-şi au rostul într-o succesiune logică de idei. V-aş întreba pe dumneavoastră, domnule Ministru al Educaţiei (de ce-oi fi scris cu litere mari – nu ştiu!), cum este posibil să vă bateţi joc de bani (despre care spuneţi că nu există)? Ce utilitate le găsiţi păpuşilor cu handicap (oare nu avem în ţara asta destui handicapaţi )? Să mă ierte persoanele cu dizabilităţi – dar după umila mea părere – handicapul se referă la o parte importantă a anatomiei omului – care multora le lipseşte cu desăvârşire (creierul adică). Lipsă aplicabilă mai ales oamenilor noştri politici, care o şi confirmă prin tot ceea ce fac. Eu, ca părinte, cred despre aceste păpuşi cu handicap, că îşi vor demonstra în timp nu neapărat inutilitatea, cât NOCIVITATEA.

Este cunoscut că modul de percepţie al copiilor de vârstă preşcolară este altul decât al unui om matur (bănuiesc că ştiaţi, domnule Ministru). Foarte mulţi psihologi sunt de acord cu faptul că o astfel de păpuşă, nu va schimba percepţia asupra persoanelor cu handicap, ci va afecta (chiar pe termen lung) percepţia asupra propriei persoane. Preşcolarii vor crede că – uitându-se la ei, care au două mâini, două picioare – ei sunt cei anormali, din moment ce li se oferă un astfel de etalon. Nu vă puneţi cu mintea copilului şi mai ales nu vă bazaţi pe extraordinara lui capacitate de înţelegere a unor realităţi (domnule ministru, nu toată lumea este „vizionară” precum dumneavoastră şi nu toată lumea e şcolită prin America!). Eu – unul – cred că ar trebui cumpărate păpuşi cu handicap pentru oamenii noştri politici, ca să observe mai îndeaproape realitatea cruntă a românului de rând. Lui (românului de rând) i s-au amputat rând pe rând toate drepturile: i s-a tăiat leafa sau i s-a micşorat salariul, au crescut preţurile, au crescut impozitele şi taxele. În schimb dumneavoastră – domnilor de la putere – aveţi pretenţia ca românii să se comporte ca şi cum nu ar avea un handicap major, faţă de fraţii noştri europeni? Ba mai ai şi unul sau doi (dacă nu mai mulţi) copii la şcoală, cărora trebuie să le asiguri strictul necesar (caiete, rechizite, cărţi, culegeri, uniformă…etc). Cu ce posibilităţi, domnule ministru? Şi apoi cu banii pentru acele păpuşi – nu s-ar fi putut reabilita măcar o şcoală, sau asigura materiale didactice de care este într-adevăr nevoie, la clasă?

Mi-a rămas în gură un gust foarte amar: acela al umilinţelor la care suntem supuşi. A batjocurii la care politicienii ne obligă sistematic să fim părtaşi. În timp ce unii au bani de cumpărat tot felul de prostii (inclusiv păpuşi cu handicap), alţii – poate nu au bani nici de o pâine. Frumoase şi interesante vremuri! Vă rog să mă iertaţi români! Nu despre voi este vorba aici, ci despre o mână (oare?) de aşa-zişi politicieni, care ne iau în râs în timp ce ei huzuresc şi nu mai pot de bine! Eu, ca părinte, aş dori pentru copilul meu ce e mai bun şi aş vrea să îi ofer mai mult. Dar şi eu sunt om…al acestei ţări, care nu mai e nimic din ce era odinioară. Ne-am întors în timp şi am revenit la vremurile când eram foarte săraci, aşa cum suntem şi acum. Unde ne este demnitatea domnilor, unde aţi dus-o? Cum să nu se întrebe omul care are studii şi pregătire, la ce-i mai foloseşte acum toată ştiinţa pe care o are? Ce-ţi poate aduce plusul de pregătire pe care-l ai, când te iau în râs o şleahtă de golani şi de hoţi, care nu au încetat nicio clipă să ne tâlhărească? Triste vremuri, triste realităţi! Un an şcolar nou…speranţe deşarte. Oameni supăraţi şi amărâţi, fără perspective, într-o ţară fără perspective. Copii îngrijoraţi la vederea părinţilor lor, din ce în ce mi apăsaţi de grijile zilnice, de lipsurile şi nevoile care nu-i ocolesc!

Aşa erau şi vremurile în care dumneavoastră – domnule Preşedinte – mergeaţi la şcoală? Le oferiţi românilor, măcar speranţa în vremuri mai bune? Da? Cine să vă mai creadă? De ce să vă mai creadă? E foarte uşor să amăgiţi şi să înşelaţi. Amăgiţi-ne pe noi, domnule ministru, domnule preşedinte dar, vă implor, nu ne mai amăgiţi copiii! România nu va fi niciodată o ţară în care va curge lapte şi miere (nici nu e nevoie) dar, trebuie să redevină o ţară în care să poţi spune, cu mâna pe suflet: AM DEMNITATE! Poate o parte din vină e a noastră. Poate! Dar cea mai mare vină o au cei care au spus că ne pot conduce şi nu au dovedit-o încă. Care ne-au vândut tot felul de iluzii şi continuă cu neruşinare s-o mai facă. Care, visează poate la un alt şi alt mandat. Visaţi, visaţi, căci au fost suficiente mandate ale ruşinii. NIMENI nu a făcut NIMIC pentru România, au făcut doar pentru ei ! Nimeni nu a făcut nimic pentru românul de rând! Au făcut doar pentru buzunarele lor! Am fost pus nu o dată ci de foarte multe ori faţă în faţă cu dictonul: „CÂND PUTEREA ARE DREPTATE, DREPTATEA NU ARE PUTERE”. Sper să greşesc, sper să mă înşel şi să vină şi pentru copiii noştri, vremuri mai bune. Vremuri demne de o ţară care a dat lumii întregi atâtea valori nemuritoare: Eminescu, Enescu, Iorga, Ţiţeica, Brâncuşi. Sper, spre binele nostru al tuturor!