Priveam în cer, cu băgare de seamă. Printre ramurile stejarului obosit de şedere pe trupul meu. Păsări tăiate în felii de înrămuritul cer zburau pe un drum doar de ele ştiut, zburau spre fântâna amurgului curând. Simţeam noaptea, la pândă, pe pădure şi pe imaşul lumii. O frunză lunecă din senin pe mâna dreaptă a soarelui din soc şi din străfundul unei ghirlande inflorescente de soc.
– O să-avem noapte de păcură, îl aud pe tata. Şi mă-ta n-o venit să ne aducă făină…
„Frunza, unde-i frunza?” Cădea încă în ghirlandă. Şi dintr-odată o rândunică de pădure i-o fură ghirlandei, cu gura deschisă în cer. Apoi tata: Dumnezeii mamii ei de furcă! Popândău’ l-o ros pe Grigore, o mâncat scăfârlia lui Manole şi pestelca Arsiniei!…
– Care Grigore?
– Pepenele galben.
– Care scăfârlie?
Dar m-am oprit din vorbă cu el, fiind ştiute de mine „botezurile” lui. Pepenele
verde, cu numele vărului Manole, dumada din coasta colibei, pestelca mătuşii Arsinia…
Apoi povestea frunzei, ce n-a apucat să fie înghiţită de floarea de soc şi s-a înţeles cu rândunica s-o salveze, încă dăinua.
Rândunica o lăsa pe amurg să n-o văd eu sub soare.
Pădurea e un cuib de oameni şi păsări şi jivine şi fluturi flămânzi şi ochi de diavol daţi peste cap şi ţeastă de deal, cu râpi adânci de nisipuri foşnitoare ori numai de lut săpat pentru casa lui Jighiuţă din Iepureni. Ori, Doamne fereşte, loc de umbre ispitite să vorbească mai mult decât umbra ştie a vorbi, aproape de cuvânt omenesc, verb slobozit în dinţi, ori numai substantiv însingurat pe limbă.
– Despina o să doarmă cu tine, eu mă duc di pi făină. Ai grijă! Viu mâini!
Eu ştiam să-mi port de grijă. Noapte de noapte m-a zămislit mama. Toţi oamenii sunt zămisliţi din noapte. Numai de lumină mă temeam. De câte vede ea în om şi în neom, în ochii lupului şchiop din cânepă, din fundul Văii Mari, de lângă stârvul caprei lui Alexandru Iacob, zvârlit la groapa cu furnici. Că bostana era aproape de Despina, uitasem. Că Iacobii plecaseră la târg, azi noapte, şi aveau să
treacă prin sat să se spele de păduchi şi ploşniţe, uitasem. Şi, va să zică, eu sunt în pădure, doar cu vară-mea Despina, proaspăt măritată cu văru-meu Ion, legat de cuptorul de pâine al satului. Fără pâine n-au cum să trăiască oamenii ,la o adică, trăitori, mâncători de pâine. Şi gândeam, aproape de pragul răstirii la tata: De ce să doarmă cu mine? Ce i-s bărbat? Ori i-s plod de ţâţă? Nu mai voiam nici gândurilor să le strig. Gândurilor n-ai cum să le strigi. O vedeam pe femeia ajunsă ruda mea, nu ştiu cum, prin bostana ei de pepeni galbeni şi verzi şi indigo. Pepeni crescuţi din flori galbene şi verzi şi indigo. Pepenii verzi cresc din flori albe. Culorile mamă şi fiu au legilor lor de reproducere neştiute de om. Eu nu eram om, încă, neştiind îmbinarea culorilor. Eu nu cunoscusem atingerea şi mirosul, mângâierea şi suspinul lor pentru a fi dincolo de cât pare a fi omul de dinafară văzut de un câine ori de un alt om.
Vedeam totuşi, auzeam din cotloanele trupului meu, atent la toate, cum Despina umbla goală prin pepeni galbeni, în bostana ei. Galbenul alungă, dar şi cheamă ispita goliciunii…
Mâncăm pepeni verzi la amiază şi galbeni seara… De ce?…, De ce?,…
Eram gata să mă întreb. Nu-mi răspundea nimeni, de acolo, de unde s-ar fi cuvenit să vină un răspuns la orice întrebare, de acolo, din rădăcina simţurilor trăite până atunci. Simţurile ce se lasă împovărate de povara vorbei dulci, de amărăciunea cugetării. Simţeam atunci, din nou, mai mult, că vine noaptea şi ispita întunericului ei de „smoală”. Până atunci, călătorisem în ce văzusem cândva.
Despina îşi legăna şoldurile ca-ntr- un dans de cadână în seraiul ei cu şerpi şi sâni de femeie azvârliţi oriunde. Eu respiram rar şi fierbinte, înăuntru, respiram ce vedeam şi furam cu ochii ce vedeam. Despina plutea peste pepeni galbeni, verzi şi indigo. Amurgul îi coloră în oranj, bleo şi cafeniu. Culorile, când se vestejesc pe cer, se împământenesc în „fructele” pământului.
Nu dormisem niciodată în bordei. Fără o chemare subpământeană, mă ademenea atunci gura lui ori singurul lui ochi, să dorm în el. Coliba-acoperiş îl făcea mai adânc. Trestiile şi păpurile ei ţineau stejarul într-o rână, mănunchiul lui de tulpini covrigate de un copil rătăcit cândva în leagăne astrale. Că nu poţi fi copil decât plutind în ramul unui stejar ce
păzeşte bostana tatălui în locul fiului, ce-ţi este îmbrăţişare de mamă şi sfat de tată la atingerea pământului în coaste.
Lupul urlă în cânepă şi în urzicele Văii Mari. Uuu! Uu! Fără „a”. Fără vocala întâi din alfabet. Atunci Ion văzu noaptea în preajma lui. Cum îl strângea în chingi de umezeală. Muu! Muu! „Să dau apă la boi!” Boii stăteau în aşteptarea lui, cu ochii pe umbra lui albastră, care în ochii lor mari era violetă. „Doamne, n-a amurgit!” Amurgul e însă aproape de răsăritul nopţii. Apa era suptă cu „foc” de Plăvan. Satan, fratele lui, aştepta răbdător, cu ochii pe copil, găleata care plutea între el şi butoiul legat de stejar să nu fugă prin pădure „Luale-ar dracu’!”, spuse Satan, „vor şi ele apă”. Două găini albe, albe ca ceara proaspătă, s-au aruncat în găleata de zinc. „Uşi, uşi!” Şi Satan simţi cum apa, apa lui, se varsă în iarbă. Amurgul pomăda cu raze violete risipirea apei în ierbi. Amurgul e ochiul pe jumătate închis să vadă o lume care-a fost cândva adormită de lumină! Amurgul e trezirea acelei lumi la conştiinţa arderii astrale. Ion, Satan şi apa. Nevoia de apă a lui Satan pregătea stingerea unui foc cald pentru un foc rece. Băiatul nu cunoştea, încă, aceste arderi calde, reci. Încă. Arunca boabe
orătăniilor din calea lui, păsărilor pădurii. Nu-şi cunoştea temeiul acestor nevoi. Aşa- şi văzuse tatăl. De ele / cu ele, deprins să trăiască. Doamne, câte alte deprinderi, trebuie să cunoască un om pentru a fi Om!
Aprinse felinarul. Flacăra fitilului pâlpâia fără vlagă. Noaptea nu era decât la început. Ştia că această flacără va fi de preţ când noaptea va fi întreagă. Bucuria e de preţ când durerea e întreagă!
Se închipui păzit de toată lumea din jur. Păsările pădurii fredonau triluri şi strigăte de durere, şi buciume de nădejde, şi… „lupu`”, „lupu`”, din nou, urlă, chemându-l.
Cărarea ducea sub bostană, prin bostană, îndepărtând de paşii lui „scăfârlia” lui Manole şi „masca” galben-roză a lui Grigore.
Avea în mâinile amândouă, întinse pe cărare, o cană de tablă cu apă şi o cârpă cu oase. Uitase de câinele lui, care-l certa cu
„vorbe” omeneşti, „Mă! dă-mi oasele mie!”.
A, uitasem, copilul eram eu. Noaptea apăsa cărarea în fundul văii mari. Stejarii se împuţinaseră. Salcâmi şi plopi şi sălcii, mă pândeau pe cărare. O ştiam cum şerpuieşte, cum, dreaptă, taie valea
cu urzici şi pălămide. „Lupu`” mă aştepta acolo, acolo în inima văii, în grindul caprei
– stârv, în grindul pârâului secat al Văii Mari, pârâul Valea Mare. Tata nu mă lăsase pe lumină să-l hrănesc. Numai noaptea poţi hrăni cu temei fiarele pământului. Nu- mi aduc aminte ce temei aveam eu să-i duc de mâncare lupului, ştiut de toţi că-i pe moarte, acolo, acolo…
„Mă! lupu’ n-are suflet ,e un diavol!”, îl aud pe tata. „Nu, zic eu, Satan fratele lui Plăvan e blând şi ascultător ca… mine, când mama mă strigă, Ioane!”
Duc oase şi apă unui lup, „Doamne!, şi el îmi va fi frate!”
Trecusem pârâul secat. Simţeam cum clisele lui uscate îmi muşca din tălpi. Felinarul. Am uitat felinarul aprins în stejar, în… bordei.
„De cine să-mi fie teamă mai mult decât de tata? Tata e departe, după făină şi untdelemn, după peşte şi pâine.”
„Auu!”, aud aproape, şi noaptea îmi reteză vederea mâinilor şi picioarelor. M-am rezemat de suflarea mea. Deschid ochii mari în smoala umedă a întunericului. Văd două lumânări cu foc alb şi roşu. Apoi, roşu-alb. Strig: Tu eşti? El îmi răspunde: Auu! Aud de frică, tata e de vină: „Mă! să
nu te duci la lup! Mă! tu-i semeni mă-tii! ea iubeşte tot ce-i stă în cale, de când tot citeşte şi nu mai sfârşeşte cartea aia neagră, cu cruce în coperţi. Mă! pe a lu’ Moise l-a mâncat un câine turbat, nu un lup. Dar tată, lupu’ are şi el suflet. Vezi? Eşti tot mă-ta! Eşti…” De frică, nu-mi este frică.
Eşti aici? Întrebai „lumânările”. Ştiam pădurea dinaintea naşterii mele. Eram fiul fiului ei cum şi lupul era un fiu al… nimănui. Poate fratele meu mai mare, al nimănui…
Îl simţeam, îl simţeam aproape. Cum mânca, legănându-şi „luminile” ochilor în
„oase”, în rădăcina picioarelor mele, din vârful degetelor, tălpilor mele desculţe. Apoi, cum sugea apa din pumnul meu drept, cu stânga răsturnând licoarea ei din cană în pumn.
Priveam felinarul din fundul pământului. Peste toate, noaptea sufla greu, plină de apă şi plumb. În bostana Despinei, o arătare albă umbla în carnea ei plumburiu-apoasă. Despina fugea nevăzută prin aerul smolit. Albul arătării ei o trăda, îi trăda trupul gol, pătimaş dezgolit. Ion o iubea alb, ca cerul în amiază. Avea ochi de lup, în fiecare colţ de îndepărtare neagră. Acei ochi albaştrii în ghirlande. Ca
florile de soc, alb-albastre. Unde albinele gândurilor trudesc un vis, ori o închipuire. Gândurile nu mor niciodată, trudindu-şi îngândurarea!
Apoi „fantoma” striga de plăcere: Aaa! Cum de multă dulceaţă poţi muri îndulcindu-ţi închipuirea! Era femeia
„fantomei”, Despina, ori chiar fantoma unui „rus” scăpat din tranşeele săpate de escavatoare şi târnăcoape, în Gârbova, în pădurea soră cu Valea Mare şi legată de bostănile noastre cu seve şi sânge, cu pofte de carne şi scrum.
Un „bulgăre de foc” bubui pădurile surori, cu tunet de trăsnet trosnit de topor. „Fantoma” fugi, sub pământ, în subpământul bostănii Despinei. Lupu’ urlă sub fulger, prevestind moartea pretutindeni: Auuu! A! Uuu!
– Intră în bordei!, strigă Despina.
Alt „fulger” plesni întortochiat. Bostănile, cele două bostăni, se dezgoliră întregi sub „flacăra” lui. Despina mă strângea în braţe. Mirosea urât, a bălegar şi sudoare de rus, de soldat care trăia ca o cârtiţă în tranşee-cotlon. Apoi, deodată, mirosea a pâine, aşa, cu sânii lipiţi de gura băiatului din braţele ei, aşa goală ca Eva înainte de păcat. Când buzele băiatului
muşcau sânii ei ,se auzi urlând a nu ştiu câta oară lupul din pârâul Valea Mare.
Băiatul tresări, cu dinţii încleştaţi în sânul ei drept. Ea îl ţinu apăsat, cu tot cu gura plină de muşcăturile sânului ei, de cap, apoi de trunchi.
– O să treacă, îl linişti ea.
Un alt fulger cutremură ghirlandele cerului. Focul de pe pământ alunga focul din cer, focul dintr-un trup alunga focul sărmanului trup proaspăt înfruptat.
– Aşa, aşa!, continuă femeia îmbrăţişarea ei nemiloasă. Nu-l privi, până atunci, până atunci când, el, copilul o privi. Avea ochi de lup. „Doamne! săracul de tine, ce ţi-am făcut?”
„Lupu” închise ochii. Ion nu mai avea putere să-l hrănească, să-l adape.
„Toţi sunt lupi flămânzi!”, o auzi pe Despina, venind spre el din bostana ei, în pragul bordeiului lui. Când el o privea cu privire înlăcrimată de gânduri negre, mai negre ca noaptea ce-l obliga să doarmă sub pământ. Că asta fusese „voia tatălui lui” şi
„voia ei”, gândi Ion. Noapte. Flori-fluturi, stelele, vâlvoteau pădurea scufundată în fum şi apă.
– Hai în bordei!, îl îndemnă Despina. Acu’, acu’ începe bombardamentul ruşilor
din Cişmele, pe Miloşu’. Şi, ştii tu! nu nimeresc mereu ghiulele acolo, mai cade câte una şi în bostana noastră! Şi…
– Să văd de boi, o opri din vorbe repezi Ion, ca un bărbat adevărat. Zăbovi, prin întuneric, îmbrăţişând întunericul. Despina era obosită. „Bostana asta putea fi păzită de el, iar eu să fi făcut pâine. Ion, Ion, câţi Ioni are pământu’ ăsta! Şi toţi sunt făcători de pâine!”
Adormi. Băiatul o găsi în bordei frumoasă ca o zână. O înveli cu „şuba” tatălui său. Stinse felinarul şi se strecură, aşa îmbrăcat, sub şubă, lângă ea. Pădurea afară, ei sub pământ, în rădăcinile stejarului policefalic, cerebral.
Două săgeţi aprinse îl săgetară, din uşa bordeiului. Apoi auzi urme de lup, paşi de lup, în coliba de deasupra lor.
Un oftat lung apăsă pădurea în pădure….
Mi-am îmbrăţişat femeia ce-mi fusese trimisă de tata să mă păzească de năluci.
„Că pădurea-i plină, mă tată! de năluci. Da’, vezi! că astea-s în capu’ nostru, nuuuu… în untu’ nopţii fără lună!…”
Despina suspină în braţele mele mirosind a busuioc. Ca mama. Doamne! o
clipă, am crezut că-i mama. Dar… nu era, şi-mbrăţişarea păcătui din nou cu braţe mai lungi decât aveam în aceea vreme a
„bărbăţiei” mele. Păcătuiam întâia oară, cu gândul ,şi durerea păcatului de a gândi avea să mă urmărească in multe vremi viitoare: viaţa, aşa cum este, visul ei ne-săbuit.
