În vreme ce România traversează aproape suprarealist drumul între „land of choice” şi „Carpathian garden” – două branduri turistice pe cât de neinspirate, pe atât de lipsite de acoperire, pe cât de costisitoare, pe atât de ineficiente -,  socialiştii pozează în liberali de vocaţie, iar liberalii, fie ei democraţi prin titulatură şi asumare politică, se manifestă asemeni celor mai înfocaţi şi duri socialişti. Pe principiul pur românesc că „nu ştie stânga ce face dreapta”, tot aşa, deloc surprinzător, pe eşichierul politic românesc rolurile par să se fi inversat. Nimic nou, în ţărişoara noastră dragă, totul e cu fundul în sus: stânga social-democrată clamează principii de dreapta de la înălţimea grămezilor de bani pe care s-a cocoţat, iar dreapta democrat-liberală aplică măsuri de stânga  pozând ipocrit în miloagă.

Legătura dintre turismul românesc şi ceea ce se întâmplă, mai nou, pe scena politică românească, cu repercusiuni directe dintre cele mai nefaste asupra vieţii economico-sociale pare forţată doar la prima vedere, pentru că, în fapt, ultimele acte normative impuse de apocalipticul guvern Boc au transformat 500.000 de români (persoane fizice autorizate sau cu venituri din drepturi de autor) în… turişti. O excursie la Casa de Pensii, urmată de o drumeţie la Casa de Asigurări de Sănătate, apoi un voiaj la Oficiul Forţelor de Muncă, iată, adevărat turism de masă. Şi asta lună de lună. Iar ca orice turist, plăteşti… serviciile: la sănătate, la pensii (!), la şomaj (!!). Că foamea de bani a guvernului e mare, chit că Boc & Co nu-i în stare să dea socoteală pentru câteva zeci de miliarde de euro cheltuite în timp record pe… nimic plus 42 de kilometri de autostradă.

Să las la o parte faptul că actuala putere – ce se presupune a fi de dreapta – a lovit în jumătate de milion de români susţinători ai liberalismului, adepţi ai propriei iniţiative, luându-şi astfel adio de la tot atâtea voturi cu ocazia următoarelor alegeri? Să ignor absurditatea şi lipsa de eficienţă prin alinierea a 500.000 de oameni în cozi interminabile, obositoare şi umilitoare, când ar fi fost mult mai simplă, ba chiar logică şi normală impozitarea veniturilor direct de la sursă? Să nu mă întreb de ce mă obligă statul să contribui la bugetul de pensii de stat când poate că eu prefer să cotizez la un fond de pensii privat? Însă departe de toate acestea, absurdă, hilară, ba chiar neconstituţională mi se pare ideea ca persoanele fizice autorizate şi cele cu venituri din drepturi de autor să plătească contribuţii la şomaj.

Pentru că îmi este greu să cred că un cântăreţ răguşit, un pictor cu mâna fracturată sau un scriitor pe care inspiraţia îl ocoleşte vremelnic se va prezenta la Oficiul Forţelor de Muncă să solicite, cel puţin pe perioada convalescenţei sau până când vreo muză inspiratoare îi va patrona creaţia, ajutor de şomaj.