Îl cunoscusem mai întâi prin intermediul tumultului de cuvinte ce țâșneau din neunde și viscoleau văzduhul, mai ales cu prilejul unor transmisiuni radiofonice din domeniul sportului. Mai apoi, mult mai târziu, când l-am întâlnit în carne și oase cum se spune, n-am putut face vreo legătură între ce îmi imaginasem și realitate. Cascadele de cuvinte îmi sugerau ceva urieșesc iar în fața ochilor stătea un om obișnuit. Oricum îl admiram pentru faptul că, în fruntea breslei gazetarilor fiind, reușise să înalțe în jurul ideii de noblețe profesională a acesteia o multitudine de lucruri lăudabile, culminând cu recunoașterea caracterului creativ și de utilitate publică a jurnalismului. Iar solidarizarea în numele unor valori naționale, perene, îndeosebi sub semnul lui Eminescu cel mai adesea, îmi părea de acum ceva firesc. Așa că l-am încurajat și sprijinit, după puterile mele, să continue. Numai că dintr-o dată, din străfundul infernului uman, s-au ivit câțiva inși, așa ziși camarazi care până mai ieri îi adunau inexistente scame de pe rever și îi mângâiau languros cu vorbe, cu gesturi și cu privirea partea cu care fiecare om se așează, hotărâți să schimbe mersul lucrurilor. Inițial, văzând că lupta e inegală și urâtă, l-am sfătuit să se dea la o parte. Ceea ce era să și facă, dacă nu ar fi fost atacat cu un… ultimatum jignitor. Nu știu ce a fost în sufletul lui atunci, dar știu că acel fapt l-a determinat să nu cedeze. Ce a urmat e o poveste neplăcută și lungă, despre care, în adâncul sufletului, cred că e un coșmar. Realitatea însă, câteodată, întrece orice coșmar…
Fiindu-i deseori în preajmă, l-am văzut întărindu-se sub ploaia de cuvinte urâte și minciuni cu care a fost atacat, deși în câteva rânduri i-au tremurat lacrimi în colțul ochilor. Dar nu a scos niciodată o vorbă urâtă la adresa atacatorilor. Doar s-a înverșunat… Am avut ocazia să cunosc abia de acum, după această înverșunare, un om meticulos, ordonat, dârz, tolerant care, din când în când, mai încearcă să-și ascundă câte o lacrimă. Câte o lacrimă rebelă, care bănuiesc că izvorăște nu atât din durere, cât mai ales din imposibilitatea de a-și răspunde la întrebarea: DE CE?
Lupta care s-a declanșat fără voia lui și nefiind a lui, ci mai degrabă a breslei jurnalistice, e departe de a se fi încheiat. Însă, după cum l-am văzut eu manifestându-se în toată această perioadă dificilă și nedreaptă, păstrându-și demnitatea în orice condiții și candoarea pe care nu i-o știam, Doru Dinu Glăvan a câștigat deja. Îl regăsesc în urieșescul profil pe care mi-l imaginam ascultându-i vocea cu decenii în urmă la radio. Și chiar dacă uneori îl mai învinge câte o lacrimă, asta nu face decât să ne aducă aminte că e OM. Dar un om cu adevărat uriaș, un uriaș ce nu pare.
Firiță Carp
