Abandonat de furia lumii în care trăise şi pe care de atâtea ori o încântase cu scrierile sale, Marele Mag presimţea că oamenii îl uitaseră cu desăvârşire. Pentru lumea întreagă, El nu mai era decât ecoul unei glorii de mult apuse, pierdută undeva într-o nebuloasă a amintirilor. O nebuloasă din care El nu mai avea putere să se întoarcă. Fusese condamnat la uitare. Mâna sa – alteori măiastră – nu mai avea putere să ţină, nici măcar, tocul cu cerneală. Iar dacă se străduia să mai scrie, din peniţă înfloreau doar picuri mari de sânge. Nici măcar El nu se mai recunoştea. Oglinda imensă, atârnată de perete, arăta în ea un chip trist, cu văi adânci, sculptate de secundele unui timp, veşnic înfometat. Oare asta rămăsese din Marele Mag? De ce, nici măcar oglinda nu-l mai recunoştea? Chipul său – odinioară radios – era, în reflexia din oglindă, al unui om bătrân, al unui suflet…care aştepta acel „ceva” – ce avea să vină.
Luă o coală de hârtie şi se aşeză să scrie la masa sa de lucru, făcută din lemn de abanos. Cu ultimele puteri, prinse peniţa, pe care o lipise cu putere de sufletul pregătit să scrie…pentru ultima oară. Fiecare literă se aşternea pe foaia nescrisă, plină de durere, dar încărcată de reverberaţii. Fiecare cuvânt purta în el broderia fină a gândurilor, desprinse din ancestrale ecouri. Îl consuma enorm acest lucru, dar simţea că trebuia să scrie. Că trebuie să mai lase omenirii încă ceva. Îşi începuse scrierea, căzut în letargie, aşternând pe foaia imaculată câte o literă artistic scrisă. Ca pe un antic pergament, în care fiecare slovă scrisă înseamnă trudă şi plăcere. Înseamnă începutul dar şi sfârşitul. Îşi trase adânc suflul şi începu:
„Acum, în al nu-ştiu-câtelea an al vieţii, simt nevoia să vă scriu, ca şi cum aş face-o pentru ultima oară. NU vă las un testament, vă las doar o mărturisire. Mă dezleg de toate tainele pe care le-am ascuns până acum şi pe care aş dori să vi le împărtăşesc şi vouă. Am fost adesea judecat şi condamnat, înainte de a mi se trimite o citaţie. Am fost adesea hulit şi alungat, înainte să mi se trimită măcar o simplă privire. Am fost adesea ignorat sau aruncat în noroi, înainte ca soarele să răsară în inima mea. E drept, e foarte drept că pentru unii din voi am fost bun, dar poate nu atât de bun pe cât mi-aş fi dorit să fiu. Pentru toate acestea, vă rog să mă iertaţi! Eu sunt de vină! V-am furat gândurile rele şi mi le-am însuşit fără drept! Şi dacă mi le-am aşternut ca mască peste chip, e doar vina mea! Dar, aş vrea să vă împărtăşesc lucruri, pe care voi nu le ştiţi. Acum, la final, pot să mă mărturisesc, ca să plec împăcat. Nu în stele, ci undeva într-un Infern al regretelor târzii. Într-o lume al cărei blestem va trebui să-l port mereu, înfipt în suflet, ca pe o spadă ascuţită. Chiar şi aşa…aştept.
Dragii mei, eu…recunosc! Recunosc că am fost un hoţ…care a furat mai mult decât vă puteţi voi imagina! Am reuşit să fur, încă de la naştere, primul surâs, născut din durere al mamei mele. Să-i fur tatălui meu culoarea ochilor săi, ca pe o moştenire de familie. Apoi, în copilăria mea, am reuşit să-i fur bunicului frumuseţea poveştilor fără moarte şi am reuşit să fur bunicii mele – mângâierea braţelor ei puternice, care mă dăruiau visului. Da, sunt un hoţ! Am furat…recunosc! În tinereţea mea, am furat inimi aprinse de patimă, din care mi-am făcut culcuş de vise, pe care mai apoi le-am spulberat. Am furat din chipul oamenilor pe care i-am cunoscut, bunătatea, pe care nu vroiau să mi-o dăruiască. I-am silit de multe ori să se lase îmbrăţişaţi, sau i-am sărutat pe suflet, din umbră, chiar dacă nu au vrut.
Când m-am apucat de scris, am devenit un şi mai mare hoţ. Am reuşit să fur verdele ierbii şi să mi-l aştern peste suflet, ca semn al tinereţii. Am furat Soarelui fiecare rază, ca să o dăruiesc inimilor îngheţate. Am furat vântului aripile sale lungi, cu care am călătorit până departe, departe, până în tărâmul viselor. Am încercat să fur stelelor nopţii liniştea şi să mi le aştern în palmă ca ecouri ale vibraţiilor universului. Da, recunosc…am furat! Am furat cerului lumina şi am ascuns-o, sperând să o pot împreuna cândva cu Lumina Oamenilor. Poate am reuşit, dar prin furtişag! Am furat de multe ori liniştea frunzelor pădurii şi am transformat-o în metamorfoză. Am furat munţilor din semeţia lor şi am păstrat-o la cingătoare, ca să mă ţină drept în şeile hergheliilor cuvântului, pe care am încercat să îl îmblânzesc. Am furat câte o rază de Soare şi-am aşternut-o în fiecare dimineaţă peste chipul iubitei mele, ca pe un clopoţel – gata s-o trezească. Am rupt câte o nufăr, din lacul albastru al gândurilor şi am pictat sufletele copiilor mei, în culorile purităţii inimilor lor. Da, recunosc! Doamne, câte lucruri am furat!
Iată, acum, la final, mai fur încă, din fiecare zori ai fiecărei zile, speranţa trăirii amurgului. Mai fur încă din timpul meu câte o amintire, ca să-mi mai ung cu ea câte o durere. Mai fur din zori şi până în noapte, secunde peste alte secunde din ceasul cel mare al timpului, care se mai îndură. Sunt un hoţ…un hoţ fără de pereche! Şi ce-aş mai fura, dac-aş mai putea! Încă mai fur din sufletele voastre uitarea, pe care voi mi-o ascundeţi. Dar, pentru toate acestea, cum pot să vă mai cer îndurare? Cum aş putea spera că într-o zi mă veţi ierta? Cum aş putea să mă mai gândesc că voi avea un loc în inimile voastre? Nu, nu mai sper! N-aş vrea să mai fur, nici măcar speranţă! Dar, pot să mai fur câte o rugăciune? Pot să mai fur câteva minute de ascultare? Pot, de la tine Doamne, să mai fur câteva momente de linişte? Te rog, lasă-mă să-ţi fur…îndurarea! Te rog lasă-mă să mai fur câte o rază de lumină, pe care să mi-o aştern în suflet! Ştiu, Doamne, că sunt un hoţ, care nu mai merită nimic! Dar, te rog, fură-mi viaţa şi dăruieşte-mă infinitului! Te rog, dă-mi voie să alerg în braţele sale nemărginite ! Doar un singur lucru îţi mai cer, Doamne: lasă-mă să mă sting…în picioare. Ca să simt bătaia vântului, nehotărârea ploilor, adierea zorilor, razele ascuţite ale luminii străpungându-mă! Te implor! Oare, nu mai pot să-ţi fur, nici măcar o fărâmă de milă? Hai…măcar una! “
Scrisoarea lungă, păstra peste ea, boarea unui suflet…un fur al destinului, un hoţ. Marele Mag se desprinse de la masa de scris, ieşi ca furtuna pe uşă şi dispăru. Dispăru acolo, undeva…de unde furase pentru ultima dată, câteva fărâme de milă.
În faţa casei cu uşile larg deschise, stătea acum, impunător, un copac cu ramurile împletite a rugăciune, spre cerul plin de armonii. Era bine înfipt în pământ şi stăpân peste propria-i umbră. Copacul, cu ramuri împletite, stăpânea panorama imensă ce se deschidea privirii. Din vârfurile ramurilor sale, se desprindeau încet, încet, licurici. Milioane de licurici. Copacul avea coroana imensă sărutată de o lumină dulce şi clară. Părea o torţă, făcută spre a alunga întunericul. Ramurile sale făceau o lumină intensă, ce se pregătea să îmbrăţişeze cerul, într-un sărut evanescent. Era – până la urmă – un copac mare şi bătrân, a cărui scânteie – încet, dar sigur – se-ndrepta spre eter. Era un copac – ca oricare altul – ce se stingea. Încă un copac…ce ştia să moară …în picioare.
