De parcă nu ar fi destul de năuci copiii ăştia din ziua de azi (cu fiul meu în frunte!), lipsiţi de orice preocupare serioasă, asociali din perspectiva adevăratului sens al cuvîntului (nu vorbesc de platformele de socializare virtuală gen e-mail, messenger, facebook, twitter în care sînt maeştri -chestii utile în anumite situaţii dar, altfel, tot atîtea forme de onanie socio-relaţională), preocupaţi doar de calculatoare şi telefoane mobile cool, modă şi console de jocuri electronice wi-fi, mai vine şi şcoala şi sistemul de învăţămînt să contribuie la tîmpirea lor definitivă şi iremediabilă.
Sigur, învăţămîntul românesc cam asta face de 15 ani încoace, fiecare ministru încercînd să fie mai prost şi mai imbecil decît predecesorul. Pînă acum au reuşit toţi, de fiecare dată. Şi tot de fiecare dată ne întrebăm, se pare, neputincioşi: pînă unde şi pînă cînd?
Că şcoala nu mai e şcoală ştim demult asta. Dar, totuşi, cîtă minte îţi trebuie să impui ca lectură obligatorie pentru clasa a X-a cartea „Mendebilul” de Mircea Cărtărescu. O fi Cărtărescu scriitorul preferat al preşedintelui Băsescu, dar nu mi se pare un criteriu suficient ca să renunţi, în favoarea operei (?!?) sale, la adevăratele valori ale literaturii româneşti şi universale.
Bun, să nu o mai lungesc. „Mendebilul” lui Cărtărescu este o cărţulie de 138 de pagini care cuprinde trei nuvele: Ruletistul, Mendebilul şi Arhitectul. Reproduc un fragment din nuvela care dă titlul cărţii, repet, lectură obligatorie pentru clasa a X-a:
„Jocurile noastre erau uneori crude şi barbare. Îl văd şi acum pe Luţă bătînd, cu o singură lovitură de cataroi, un cui în pieptul unei pisici adormite. Cuiul îi intrase în coaste şi-i atinsese probabil inima, căci pisica a înţepenit, a zvîcnit din lăbuţele din spate de cîteva ori, chircindu-le spasmodic, şi a rămas nemişcată, deşi se zice că animalele astea au zece vieţi. Apoi ne-am muiat toţi vîrful săgeţilor în sîngele ei şi am tras în sus. Săgeata lui Mimi a zburat cît blocul. Altă dată am găsit cu Sandu un pui de vrabie destul de mare, cu tuleiele penelor aproape complet formate. L-am fugărit prin şanţuri pînă am pus mîna pe el. Apoi ne-am jucat cu el dea bolnavul. Jocul nostru a durat ore în şir, timp în care i-am turnat pe gît tot felul de porcării, spirt, esenţă de migdale, urină etc. Cînd nu mai putea nici să zvîcnească, am început să jucăm tenis cu el, cu paletelele noastre grosolane de plastic. Apoi l-am înmormîntat, încă viu, într-o cutie de vin tonic, peste care am turnat pămînt şi l-am bătătorit.”
Eu, unul, aştept o opinie avizată din partea unui doctor psihiatru sau specializat în afecţiuni la “mansardă”: omul ăsta e întreg la minte? Însă şi fără să-mi spună cineva pot să-mi dau seama că individul e cam sărit de pe fix.
În altă ordine de idei, omul poate să scrie ce vrea. Fiecare, după gusturi şi IQ, îi poate sau nu cumpăra cartea. Nu toţi trebuie să-l înţelegem pe diliu, că doar nu toţi îl înţeleg pe Kafka sau pe James Joyce. Dar am dreptul, ca părinte de copil elev în clasa a X-a, să-i întreb pe semidocţii din Ministerul Învăţămîntului cu ce drept ne supun odraslele la asemenea agresiuni psihice. Să ne mai mirăm că, handicapaţi emoţional în urma unor astfel de lecturi obligatorii, scot cuţitele unii la alţii şi se înjunghie în mijlocul străzii, ziua în amiaza mare, aşa cum s-a întîmplat, recent, la Craiova?
