Am citit de curând trei cărți aparținând unor scriitori din sudul țării, tustrele având în comun tema, și anume viața personală a autorilor. Dacă prima dintre ele aparține genului memorialistic (cu subiectivitatea de rigoare), chiar prin titlul, de altfel, semnificativ („Memorii aproape oblice”), în care Constantin T. Ciubotaru rememorează, cu mijloacele specifice genului, principalele momente din viața sa, din copilărie până în zilele noastre, insistând asupra familiei, a prietenilor și asupra întregii sale creații, în celelalte două ficțiunea este la ea acasă, deși sunt surprinse aspecte reale din viața autorilor, dar narate cu mijloace artistice, devenind adevărate romane autobiografice.
Primul aparține musceleano-ialomițeanului Titi Damian, prozator, critic literar, eseist și fervent animator al fenomenului literar în județul din mijlocul Bărăganului și de aiurea, scriitor de mare talent, multipremiat și prezent în numeroase reviste din țară și din străinătate, autorul dorindu-și cartea („Coborârea lui Sisif”) drept o completare, „din spațiul geografic și spiritual muntean”, a tematicii copilăriei și adolescenței prezente în cărțile moldoveanului Ion Creangă și a ardeleanului Lucian Blaga (față de care nutrește o admirație nețărmurită și cărora, prin acest volum, le aduce omagiul său indeniabil), eroul fiind surprins numai în aceste două frumoase și de neuitat etape ale fiecăruia dintre noi.
Dar, dacă Titi Damian se rezumă la a rememora doar aspecte din copilărie și din adolescență (cu mici inserții despre activitatea ca dascăl începută în anul 1965 și desfășurată timp de peste patru decenii), trăite într-o perioadă în care istoria, nemiloasă cu poporul român, lovește cumplit satul muscelean tradițional cu ororile sale comuniste, cel de al doilea volum aparține unei prozatoare născute pe meleagurile teleormănene (comuna Pietroșani), Caty Urucu, și surprinde viața unui personaj, de această dată feminin, de la naștere până la maturitatea deplină.
Este vorba despre romanul în două volume „UMILINȚĂ ȘI RECUNOȘTINȚĂ” (Editura ȘTEF, Iași, 2017), acesta reluând ideea din povestirea omonimă cu care prozatoarea a debutat în anul 2011, debut de succes confirmat de celelalte câteva volume publicate în următorii cinci ani. Acest roman autobiografic este o confesiune dureroasă, dar sinceră, a autoarei care își deschide mintea, inima, simțămintele și sentimentele trăite de un om lovit crunt de soartă, rememorând, cu mijloacele ficțiunii, evenimente reale din propria viață.
Încă de la primele pagini, impresionează prin durerea, suferința, încrâncenarea cu care eroina, un alter ego al autoarei, își rememorează nenorocirile și coșmarurile pe care a fost nevoită să le trăiască, începând de la o vârstă când alții gustă preaplinul fermecător al celor nouăsprezece ani, vârstă de visuri și visări adolescentine romantice, vârstă plină de optimism, de încredere într-un viitor fericit și lipsit de griji materiale.
Eroina își începe nararea momentelor din viața ei înarmată cu credința că tot ceea ce i s-a întâmplat nu a fost altceva decât „un dar de la Dumnezeu” care, totuși, i-a dat și tăria de a suporta cele mai odioase lovituri ale destinului, precum și puterea de a le depăși, conform preceptului moral ce i-a călăuzit întreaga existență, învățătură moștenită de la tatăl său care o povățuise că „iertarea este o dovadă de superioritate morală, de credință profundă, de educație temeinică”.
De aici se explică și titlul conținând două vocabule în aparență antitetice, întrucât „umilința” presupune obsecviozitate fără nicio reacție contrară și, în același timp, o vexațiune care nu ar putea fi suportată de nimeni, iar „recunoștința” nu poate fi văzută ca gratitudine pentru ceea ce i se întâmplă, cu atât mai puțin ca redempțiune de păcate. Parcurgând romanul, din fiecare etapă a existenței personajului, se observă că cele două noțiuni devin principalele sale trăsături morale, primind, atât loviturile sorții, cât și lucrurile bune, cu aceeași seninătate, cu smerenie chiar, ele fiind acel dar de la Dumnezeu, jertfa pe care o acceptă trăind în nefericire și suferind cu stoicism vicisitudinile, depășindu-le cu evlavie, cu nădejdea în mai bine, cu marea dragoste față de aproapele său.
Născută într-un moment când loviturile unei istorii nemiloase se rostogolesc cu brutalitate peste satul natal, răsturnând, din rădăcinile lor ancestrale, tradițiile, obiceiurile, preocupările și deprinderile țăranilor, eroina, Camelia (nume puțin credibil și cam nefiresc în mediul rural, chiar dacă mama ei era o intelectuală), de o sensibilitate ieșită din comun, trăiește un prim sentiment de dezamăgire observând la părinții ei o atitudine glacială față de copilul nedorit. Dar în universul ei interior, fetița trăiește un vis perpetuu în care nu există personaje și întâmplări malefice, ajutând-o să depășească senzația de singurătate, lipsa de afectivitate din partea celor din jur și chiar propriul sentiment de culpă, pe care însăși și-l inculcase, crezându-se unica vinovată că s-a născut împotriva voinței părinților.
Ajunsă la București, descoperă cea mai frumoasă cale de a-și îndepărta sentimentul de singurătate, și anume lectura, cărțile oferindu-i noi universuri, aducându-i noi și noi prieteni, acele „lumi ce trebuiau să ajungă la mine […] și care să mă ajute să știu, să exist”. O vor ajuta, în acest sens, o învățătoare bună, blajină, înțelegătoare, răbdătoare, și protectoarea asistentă (aceste „doctorițe de suflet” ale tuturor), care îi aduc cărți și contribuie la potențarea universului cunoașterii cu aspecte din cele mai diverse domenii, inclusiv la educarea sa morală și patriotică. Eroina devine astfel un copil care se maturizează cu mult prea devreme, mai ales că este nevoită să treacă prin momente de umilință aproape de nesuportat, prin perioade de boală și de tristețe resimțită de un copil sărac și lipsit de afecțiunea familiei sale.
Viața tinerei Camelia se desfășoară în mijlocul unor personaje bune, care îi oferă toată înțelegerea, generozitatea și atenția cuvenite unui om bătut de soartă, dar și al altor personaje al căror comportament reprobabil o face să trăiască starea de nefericire, de neîmplinire, de frustrare, de lipsă de dragoste, de deznădejde, să simtă, din plin, răul sub toate aspectele lui. Printre aceste personaje negative, un rol esențial îl are tânărul cu care se căsătorește și care, după o scurtă perioadă de conviețuire cât de cât afectivă și liniștită, devine mai rău decât acel legendar Mefisto care și-a vândut sufletul diavolului în schimbul tinereții și bogăției. Soțul, cu un nume străin de onomastica românească (poate tocmai pentru a atrage atenția asupra ușurinței cu care unele fete se lasă seduse de străini, fără a-i cunoaște foarte bine), face tot ce este posibil pentru a o minimaliza nu numai sufletește, ci și social, potențând neîncrederea vecinilor, a cunoscuților, distrugându-i cariera prin cele mai odioase tertipuri. Mai mult, teroarea, cumplită și inexplicabilă, devine și brutală, agresiunile fizice neoprindu-se nici măcar atunci când în pântecul ei palpita o nouă viață.
Diabolismul acestui câinos om merge până acolo, încât îi îndepărtează și pe copii de mama lor, aceștia din urmă adoptând, fără regret, fără urmă de afecțiune, aceeași atitudine glacială ca și tatăl lor, scoțând-o definitiv din viața lor pe cea care le-a dat naștere și care a făcut tot ceea ce era posibil pentru a le asigura o existență fără privațiuni, ca într-o familie unită, deși, până la urmă rămâne singură, fără nici un mijloc de trai și fără locuință.
În această atmosferă de violență domestică, aflată sub semnul abuzului fără limite din partea unui bărbat lipsit de cele mai elementare sentimente umane, în condițiile în care nici măcar copiii nu mai trăiesc sentimentul firesc de recunoștință față de o mamă care a jertfit totul pentru ca ei să nu cunoască sărăcia și răul, protagonista nu-și pierde speranța în bine, în omenie, în frumos, acestea materializându-se sub chipul unor oameni generoși, capabili de înțelegere, născuți parcă pentru a face bine semenilor. Unul dintre aceștia este mătușa care îi oferă adăpost, îi asigură un loc de muncă onorabil și, ascultându-i povestea vieții sale, o îndeamnă să scrie despre toate cele trăite de această „statuie impresionantă ridicată pe un piedestal de argilă”, ceea ce se și întâmplă, rostul scrierii sale fiind acela ca experiența sa nefericită să fie învățătură altor generații, pentru evitarea unor asemenea monstruozități.
Reînviind tradiția interbelică a modernismului, prin luciditatea analizei, prin timpul prezent și subiectiv al narării, chiar prin anticalofilism, această operă este un roman subiectiv (narațiune la persoana I, dintr-o perspectivă narativă subiectivă, cu viziune „împreună cu” și focalizare exclusiv internă) și, în același timp, un roman al experienței, prin autenticitate, din moment ce autoarea rememorează experiențele traumatice prin care a trecut. Se remarcă, totuși, și elemente ale realismului, mai ales cel de factură balzaciană, prin tehnica detaliului, folosită foarte des în realizarea portretelor personajelor, a descrierii unor repere spațiale de mari proporții, fără ca aceste pauze descriptive să afecteze desfășurarea acțiunii, fapt care ne duce cu gândul la tehnica narativă atât de frecventă în romanele călinesciene, la acest aspect contribuind și tipologia personajelor, portretele lor morale fiind întemeiate pe o trăsătură dominantă. Astfel, în Rebeca, parcă o vedem pe Aglae Tulea, cea „fără cusur în rău”, tipul femeii ipocrite și cupide, Nadal, soțul, este diabolicul, schizofrenicul, Carmen este escrocul și profitorul, iar tatăl lui Nadal este tipul soțului fără personalitate.
Romanul evidențiază o prozatoare dăruită cu har, stăpână pe mijloacele artistice, care cultivă un stil alert, capabilă să refacă detalii ale existenței sale petrecute cu zeci de ani înainte, pe care le pune pe seama unei eroine a cărei deviză au fost credința, speranța și dragostea, în pagini din care se desprind substanțialitatea și autenticitatea vieții cu bunele și cu relele ei, cu urcușurile și coborâșurile inerente.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA – TELEORMAN
