Întotdeauna, o carte de umor (bine scrisă) este un motiv de plăcere şi delectare (mai ales într-o zi ploioasă de toamnă), prin a cărei lectură te îmbogăţeşti cu un binemeritat surplus de energie. În acest sens şi întru satisfacerea unei astfel de nevoi a fost scrisă şi ultima (ca şi apariţie literară) carte a scriitorului adjudean Ion Croitoru, intitulată „BARĂ LA BAR…Ă!”(Mozaic umoristic), apărută la editura Pallas Athena din Focşani, în toamna anului 2010. Profesor marcant de literatură al liceului teoretic „Emil Botta” din municipiul Adjud, Ion Croitoru a avut dintotdeauna un umor debordant, cu toate că profesionalismul şi implicarea necesară actului pedagogic, nu lăsau nicidecum loc unei astfel de laturi a domniei-sale. Deşi veche de când e lumea, epigrama destinde peisajul literar cu catrenele-i acide şi moralizatoare. Pentru a înţelege mai bine stilul de epigramist al lui Ion Croitoru, vă rog să-mi permiteţi să prezint succint etimologia cuvântului „epigramă” şi câteva repere istorice ale ei, utilizând resursele valoroase ale lui Cincinat Pavelescu. O definiţie mai exactă a epigramei a fost sugerată chiar de către remarcabilul om de litere: “Acest cuvânt, căruia limba franceză i-a dat un sens exclusiv satiric, însemna la cei vechi o strofă cu un subiect oarecare, de obicei pe o ingenioasă idee sau inscripţie lapidară.”
La greci, epigrama nu era la origine, cum o indică şi etimologia (epi-grafi = a scrie pe ceva), decât o inscripţie, mai întâi în proză, apoi în versuri, care se grava pe monumente sau morminte pentru slăvirea unui erou. Anticii, puţin severi asupra distingerii genurilor literare, se obişnuiseră să înţeleagă sub denumirea de epigramă orice poezie fugitiv scrisă, fie în hexametri alternând cu pentametrul, fie în metru iambic şi trohaic, impropriu pentru muzică. Majoritatea epigramelor greceşti nu sunt decât madrigale sau catrene morale. Romanii liberi n-au avut nici un epigramist de seamă. Tot astfel o bună epigramă cuprinde două părţi: una care excită aşteptarea, aţâţă curiozitatea, descriind în culori vii un subiect oarecare, cealaltă, care, printr-un vers neaşteptat, dă soluţia acestui fel de problemă. Prima parte ţine locul monumentului, a doua al inscripţiei. Această comparaţie ingenioasă dezvăluie toată teoria acestui gen poetic. Ea ne face să simţim, între altele, pentru ce este inutil şi neabil să încarci cu expresii violente începutul epigramei, pentru că anticipezi asupra efectului final, pe care-l scazi. Pe când, din contră, o epigramă începută perfid şi cu elogii, provoacă, la sfârşit, cititorului, o surpriză plăcută, când concluzia e neaşteptată.
Cartea de faţă este un mozaic umoristic, îmbinând în el două părţi egale ca întindere. Prima parte este rezervată epigramei, iar în a doua parte se prezintă câteva schiţe umoristice, de mică întindere şi care păstrează sonorităţile umoristice proprii autorului. Respectând canoanele epigramei (mai-sus descrise), Ion Croitoru încearcă să surprindă în catrenele cărţii sale realităţi din aproape toate domeniile: politic, juridic, social, educaţie, sport, ştiinţă. Cum poate fi altfel scrisă epigrama, decât actuală timpului său, purtând în pana ascuţită a condeiului umoristic umanul şi umanitatea? Şi apoi, cei prinşi în condei ar trebui să fie mândri că li se acordă atâta atenţie, fie chiar şi prin satirizarea defectelor etalate cu nonşalanţă. Astfel, epigramistul Ion Croitoru, profesor de literatură, nu are cum să se declare mulţumit de nivelul redus al „educaţilor” de astăzi, neputându-le accepta justificările: „—Mă critică ai mei de-aici/ C-am terminat cu note mici,/ Dar eu mi-am susţinut deviza:/ Păi a intrat şi-n note criza!” (Necăjit după BAC) sau „—Dacă prostia se plăteşte/ Nu chiar ca „dinte pentru dinte”,/ La noi o sumă vă opreşte,/ Mereu c-un an mai înainte”(La Universitatea Privată).
Condeiul lui Ion Croitoru scrie o epigramă nu foarte acidă, umorul acestora fiind unul de bună calitate şi de foarte mult bun simţ. „Lovit” de epigramele sale, nu ai cum să te simţi ridiculizat, epigrama sa nefiind ridicolă în niciun fel. Sistemul sanitar românesc este epigramat şi el – prin vocea satirică a maestrului Croitoru: „Să nu ai temeri, căci sunt nule,/ Dovleacul ţi-l desfac un pic,/ Speranţe bune sunt destule,/ Iar locul lor e tot în plic…” (Încurajare înaintea operaţiei). Actuale, ca toate scrierile sale, Ion Croitoru vorbeşte şi despre criza economică mondială, care a schimbat până şi „tactica de lucru” a oamenilor certaţi cu legea: „E supărat de ieri Cucui,/ Apaşul crunt cu brişca lată,/ Căci taxă i-a impus şi lui/ Pentru valoarea-njunghiată”. Deşi epigrama de astăzi nu este considerată de către unii exegeţi ca fiind poezie, ea respectă totuşi canoanele poeziei, implicând o mare putere de sintetizare a unor adevăruri, dublate de un final pe măsură, cu o puternică valoare moralizatoare. Epigrama este o formă de artă literare, cu un umor ce trebuie să fie unul de autentică valoare. După umila mea părere, un caz nefericit de umorist este acela care „scrie” epigramă, fără a avea nici un pic de umor. Însă, la Ion Croitoru epigrama este plină de umor, deoarece autorul o înnobilează cu umorul său molipsitor. Exemplele ar putea continua dar, las la aprecierea cititorului dacă le-am incitat interesul pentru a lectura din epigramele cărţii de faţă.
Schiţele umoristice prezentate în partea a doua a cărţii sunt de factură anecdotică, sau pot împrumuta din efervescenţa unor ştiri TV, prin care cititorul se autoproclamă „liber arbitru” şi poate percepe realitatea după cum doreşte. Titlurile acestor schiţe sunt şi ele pe măsură: „Tehnicianul virusat”, „Om cu scrupule”, „Fiara atacă”, „Insula pustie”, „Logica ciobanului”. Structura cărţii de faţă, aceea de mozaic umoristic, poate fi considerată o continuare a anteriorului mozaic umoristic al lui Ion Croitoru: „Crinul de plastic” – apărut tot la editura Pallas Athena, în anul 2009. Cert este că în ambele lucrări, umorul este la el acasă. Cu toate acestea, aş fi dorit să văd în cartea lui Ion Croitoru (şi acesta este doar un umil punct de vedere ), umorul tratat pe două fronturi: scris (epigramă) şi ilustrat (caricatură). O astfel de asociere ar fi fost sporit doza de umor a cărţii, având în vedere insolitul amestec de senzaţii auditive şi vizuale pe care le-ar fi produs. O posibilă explicaţie a unui astfel de „neajuns” se leagă de costurile „piperate” implicate de acest lucru şi de posibilităţile financiare precare de care se „bucură” pensionarii noştri – fie chiar şi maeştri. Chiar şi numai pentru o astfel de abordare, autorul merită tot respectul şi admiraţia noastră. Admiraţie – pentru curajul şi tenacitatea de care a dat dovadă, respect – pentru persuasiunea sa în abordarea scrierilor cu caracter umoristic. Să-i urăm maestrului ani mulţi cu sănătate, pentru a ne mai descreţi frunţile cu umorul său de calitate, lipsit de orice trivialitate şi cu o deosebită limpezime a mesajului exprimat. Cu certitudine, scrierea de faţă reconfirmă motto-ul unei celebre reviste umoristice: „Râdeţi, râdeţi, că şi aşa nu mai veţi ce pierde”.
