Decizia președintelui american de a pune în aplicare recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului a fost prompt salutată de Cehia și Ungaria, iar apoi și de alte țări. În același timp, responsabilii actuali ai politicii externe din România au ales, în locul consecvenței cu o linie mai veche a acestei politici, o neutralitate ieftină, care nu aduce nimic, nimănui. Să privim esențialul.

 

În 1863, un călugăr canadian care trăia la Ierusalim l-a informat pe președintele Abraham Lincoln asupra marginalizării la care erau siliți evreii în străvechea lor capitală. Simțul dreptății al eminentului lider american l-a făcut să exprime „speranța că evreii vor putea să-și restaureze căminul național (national home) în Palestina”.

 

Înainte și după această dată s-au petrecut, desigur, multe. Înainte, de exemplu, toți părinții fondatori ai Americii citeau în ebraică, chiar dacă nu erau toți evrei, și erau sensibili la dreptate. Ulterior, s-a ajuns la decizia (1995) de a recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului restabilit, iar președintele Donald Trump a dispus recent să se pună în aplicare această decizie, lăsând statului evreu și părților interesate să poarte negocieri asupra aranjamentelor. În orice caz, Statele Unite ale Americii au reconfirmat apărarea unei soluții din rațiuni de echitate istorică.

 

Mulți agită astăzi fără noimă apele. În acest context, precizările primului ministru Benjamin Netanyahu că are ușile deschise în vederea negocierilor pentru o pace cuprinzătoare, sunt semnificative. Dar lumea pare să trăiască sub manipulări ample, care arată, încă o dată, cât de mult este de lucrat în materie de informare. Din nefericire, cei care decid acum politica externă a României irosesc un capital prețios adunat vreme de aproape o jumătate de secol – după gestul istoric din 1967 de a respinge presiunile la ruperea relațiilor cu Israelul și după cooperarea cu statul evreu în materie de securitate. Ei plasează țara noastră, în mod greșit, pe calea care duce nicăieri.

 

Este nevoie de cultură și perspicacitate în abordarea relațiilor internaționale. Mai ales în chestiunea Ierusalimului, care are cel puțin patru aspecte – juridic, istoric, religios, militar – aflate, fiecare, în prim plan. Sub nici unul dintre aspecte, cei care fac acum driblinguri păguboase în jurul legitimei decizii a Casei Albe nu au dreptate.

 

Aspectul juridic constă în aceea că nu poate fi oprit un stat suveran să-și stabilească capitala unde dorește. Israelul este nu doar un stat care dezvoltă o democrație – încă singura în Orientul Mijlociu – și asigură, prin performanțele sale culturale și tehnologice neobișnuite, unul dintre stâlpii actualei civilizații universale, a cărui cooperare merită să o cauți, cu toate motivele. Peste acestea, Israelul este un stat suveran înzestrat cu libertăți și drepturi, ca oricare alt stat. Se poate argumenta în favoarea amânării la nesfârșit a orice pe lume, sub pretexte de naturi diferite. Sunt însă amânări care nu ajută la rezolvarea unei probleme, ci pot chiar să o complice. În definitiv, nu ajung deceniile de tergiversare a aplicării deciziei, care nu au mișcat în vreun fel din loc chestiunea? Nu este mai corect să se aplice o hotărâre corectă și nu este mai integru ca ea să fie sprijinită?

 

Aspectul istoric constă în aceea că, fondat de către regele David, Ierusalimul a fost centrul de raliere al istoriei și aspirațiilor evreiești dintotdeauna. Faptul că unii relativizează nepermis lucrurile și dau credit tezei unor inamici, care contestă continuitatea de la evreii biblici la cei actuali, îi privește. Este ca și cum ai contesta că grecii actuali au antecesori în grecii antici, sau italienii pe romanii de odinioară, sau chinezii actuali pe chinezii din vremea lui Confucius! Eroarea, evidentă, este penibilă și nici nu merită insistat asupra ei.

 

Se știe bine că evreii au fost forțați la o lungă diasporă, provocată de ocuparea Ierusalimului de către romanii conduși de Titus, în anul 70. Nu evreii au răspunderea distrugerii statului lor de atunci și a împrăștierii lor în lume. Numai reaua credință mai poate pune la îndoială o istorie atestată cu toate probele. Este sugestiv să ne amintim în acest loc replica plină de miez a unui fost mare rabin din Viena. Atunci când, la Roma, la o reuniune în care necunoscători ai istoriei și ai situației cereau, în virtutea acelei „corectitudini politice (political correctness)” care nu a rezolvat nimic, ca Ierusalimul să fie capitala a două state, eminența sa a replicat, evident retoric, în mod justificat: „Atunci dați-ne Roma și vă lăsăm Ierusalimul, căci romanii l-au ocupat și ne-au scos din casa noastră!”

 

Aspectul religios se referă la împrejurarea că în creștinism s-a denunțat deja de mult teza lipsită de suport după care „alianța” începută odată cu Isus Hristos ar substitui „vechea alianță” a evreilor cu Dumnezeu. Ioan Paul al II-lea a arătat textual (1980) că „vechea alianță nu a fost revocată”, iar iudeii și creștinii sunt împreună în căutarea mântuirii. După îndelungi cercetări, cel mai profilat teolog din zilele noastre, Benedict al XVI-lea, a arătat, la capătul unei temeinice dezbateri din creștinism, că Dumnezeu s-a revelat mai întâi evreilor conform unei decizii ce ține de misterul său, iar lumea civilizată, tocmai pentru că este civilizată, are a respecta voința lui Dumnezeu. În monumentala sa monografie consacrată Mântuitorului, papa emerit a vorbit explicit de ascendența iudaică a lui Isus. Dincoace din multe argumente teologice, Bianca Kühnel a arătat, într-o reconstituire istorică complet documentată (From the Earthly to the Heavenly Jerusalem. Representations of the Holy City in Christian Art of the First Millenium, Herder, Roma, Freiburg, Viena, 1987), cât de mult a influențat Ierusalimul biblic arta și arhitectura lumii.

 

Din iudaismul ce-și avea dintotdeauna centrul, măcar simbolic, la Ierusalim s-au desprins, cum se știe, creștinismul și, mai târziu, Islamul. Geografia religioasă a lumii avea să capete o configurație nouă, iar fiecare dintre cele trei religii – Iudaismul, Creștinismul și Islamul – revendică o moștenire proprie la Ierusalim. Creștinismul a devenit, prin epistolele apostolului Pavel, fundament al Europei, alături de moștenirea greacă și de cea romană, iar Islamul avea să dea formă culturală lumii musulmane.

Oricare au fost și sunt raporturile dintre Iudaism, Creștinism și Islam, nu se poate tăgădui, decât împotriva faptelor, ascendența lor în monoteismul iudaic și legătura lor profundă cu Ierusalimul. De aceea, în mod normal, orice discuție despre acest oraș unic în lume interesează cercurile cele mai largi ale umanității. Dar, interesul legitim pentru Ierusalim din partea oricui nu modifică în vreun fel și nu scade nicidecum faptul istoric al fondării evreiești a Ierusalimului, cu tot ceea ce derivă de aici. Mai presus de orice, este consecventă, în raport cu Dumnezeul atotputernic, creator, stăpânitor și diriguitor al lumii, respectarea voinței sale asupra începuturilor. Aspectul militar constă în aceea că plasarea Ierusalimului sub controlul statului evreu și opoziția la diviziunea celebrului oraș nu i-au împiedicat nici pe creștinii și nici pe musulmani să-și exercite credința. Nu se poate invoca vreun moment în care autoritățile au oprit vreun credincios să meargă la Zidul Plângerii sau la Sfântul Mormânt sau la Domul Stâncii. Situația de astăzi de la Ierusalim este incomparabil mai bună decât atunci când alții au stăpânit orașul și trăgeau din orice poziție în cei care veneau să se roage la locurile sfinte.

 

Pe de altă parte, cine ar putea uita bătăliile – cu babilonieni, asirieni, romani, perși, arabi, cruciați, turci, englezi – pentru păstrarea sau recuperarea Ierusalimului de către evrei? Cine rămâne insensibil la eroismul celor care au luptat pentru restabilirea statului Israel în 1948 (care a găsit o redare pe măsură în mereu sugestiva carte a lui Larry Collins și Dominique Lapierre, O Jerusalem!, Steinmatzky, Bnei Brak, 1993). Cine nu este uimit de împrejurarea că, în primii șaizeci de ani ai existenței sale, Israelul a fost atacat, de forțe numeric copleșitoare, de șapte ori și s-a apărat fără ca vreun soldat străin să fi pus umărul? Iar dacă aspectele juridic, istoric, religios și militar vorbesc în aceeași direcție, anume, a nevoii de a se aplica o decizie, chiar și pentru a deschide noi perspective procesului de pace în Orientul Mijlociu, nu ar fi cazul susținerii hotărârii de aplicare a recunoașterii Ierusalimului drept capitală a Israelului, cu toate implicațiile? Nu a venit momentul integrității?

 

Reacțiile de până acum în jurul hotărârii președintelui american arată încă o dată că mai mulți oameni decât ne închipuim sunt victimele propagandei și vastelor manipulări. Când Horkheimer, Adorno și Marcuse au avertizat vizionar, și în 1947, și în 1950, și în 1961, că urmează o lume a expansiunii manipulărilor, mulți am crezut că diagnoza este excesiv pesimistă. Acum se poate observa mai bine că în această temă, ca și în multe altele, pesimismul de atunci a fost întrecut de realități. Creștinii nu pierd nimic prin faptul că Ierusalimul revine la statutul originar de capitală a evreilor. Cei care au avut ocazia să trăiască acolo știu bine că viața creștină în celebrul oraș și în lume s-a dezvoltat fără precedent odată cu restabilirea Israelului și reluarea administrării evreiești. Internaționalizarea Ierusalimului, care îi tentează pe unii, nu rezolvă nimic, căci nu rezolvă ceva băgarea capetelor în nisip și absența curajului de a spune adevărul și de a respecta istoria. Nu este cazul ca, în România, declarațiile oficiale să se ia după câțiva care ajung la Ierihon sau în alte locuri și care apoi informează trunchiat. Musulmanii nu pierd accesul la cele două moschei construite – fatalitate a istoriei – exact pe locul Templului evreiesc, distrus de romani, și, totodată prin închiderea porții celei de A doua veniri a lui Isus. O abordare calmă și pricepută – luând în seamă toate datele istoriei și tratându-l pe fiecare, indiferent că este iudeu, creștin sau musulman, cu desăvârșit respect – va fi, după lupte oarbe și șanse irosite, soluția.

 

Lumea civilizată nu ar trebui să tolereze folosirea accesului la locurile sfinte ca fațadă în spatele căreia se pregătesc acte teroriste. Nu se poate ceda la nesfârșit dezinformării și răutății, iar oamenii de bună credință – iudei, creștini, musulmani – ar trebui să coopereze. Se vede de departe ce aberații creează nu doar înțelegerea strâmtă și fanatică, ci și menajarea ei. În fapt, este deja prea multă amânare în rezolvarea dosarelor Orientului Mijlociu. Palestinienii au dreptul la stat separat, dar trebuie convinși că aspirația de a-i vedea pe evrei deposedați de moștenirea lor istorică și de statul propriu nu este soluție nici pentru ei.

 

România a avut o opțiune salutară în 1967, refuzând să rupă relațiile cu Israelul. A avut o relație bună cu statul evreu și după 1989, când a cooperat cu Israelul în domenii de securitate. A avut și alte momente. De ce nu ar continua o politică principială? De ce s-ar ceda unui oportunism dictat de ignoranță și lipsa integrității?

 

Integritatea – de care se face mult caz în ultimii ani pe meleaguri carpatice, mai cu seamă pentru a lovi rivalii care nu au la mână serviciile secrete! – s-ar cere și în politica externă. Prin amatorismul lor, responsabilii actuali ai politicii externe a României fac rău unor valori și mai ales acestei țări. Politica externă de excursii și sensibilitatea de lemn joacă din nou feste României, după ce în ultimii zece ani s-au acumulat cu sârg pagube. Din alt punct de vedere, ce noimă are ceea ce pare de câțiva ani obișnuință – să te autoinviți la Jerusalim, să angajezi marea cu sarea și să faci pe dos? Asemenea apucături pun sub semnul îndoielii nu doar persoane aflate în roluri care le depășesc capacitățile, ci rigoarea și prestigiul unei țări.

——————–

Prof.Univ.Dr. Andrei MARGA

http://www.andreimarga.eu

Cluj-Napoca, aprilie-mai 2018