„Lumea este tot ce se întâmplă. Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor” – ne spune Ludwig Wittgenstein în „Tractatus Logico-Philosophicus” şi, vreau sau nu, din lipsa argumentelor, ar trebui să fiu de acord cu afirmaţia marelui gânditor. Cum însă există şi alte puncte de vedere conform cărora, de exemplu, „Ştiinţa este foarte fragmentată şi abordarea realităţii se face prin Aparenţă (Maya) […]. Ştiinţa nu cunoaşte încă adevărul chimiei şi fizicii. Cu aproximaţie, la fiecare zece ani, vechile adevăruri sunt abandonate sau modificate din cauza rezultatelor cercetării. Deci, când omul încearcă să compare ştiinţa cu lumea spirituală, el compară o ştiinţă a cărei finalitate nu este cunoscută cu adevărul spiritual pe care el nu îl cunoaşte” (Sri Sathya Sai Baba, apud C. R. Priddy, „Beyond Science. On the Nature of Human Understanding and Regeneration of Its Inherent Values”, http://home.no.net/rrpriddy/indexbey.htlm), trebuie să am, măcar, rezerve.

Desigur, când, azi, aud ceva, mâine, acel ceva e altceva, scrâşnesc din dinţi, ca omul care şi-ar dori ca orice chestiune, zic eu, de substanţă, să aibă măcar un început şi un sfârşit, conturat la nivelul unui rotund, încât să pot pune şi eu, liniştit, o vreme, capul pe o pernă. Un fel de teorie a ciclicităţii, şi ea de pus sub semnul întrebării (poate chiar banală), dacă am în vedere, fie şi numai empirismul enunţat, mai întâi de către Thomas Hobbes (1588-1679) („Nimic nu a existat în intelect înainte de a fi în simţuri”) şi apoi de către John Locke (1632-1704) cel care a mai pus o virgulă, a adăugat trei cuvinte, o prepoziţie simplă, şi a dărâmat ani (zeci) de cercetare, ştiinţă şi credinţă. Hobbes a avut parţial dreptate, ne spune Locke, cu oarecare ironie. „Nimic nu a existat în intelect înainte de a fi în simţuri, cu excepţia intelectului însuşi”, zice el şi deschide perspectivele apriorismului kantian.

E, păi, nu îţi vine să îţi tragi un glonţ în cap?! Tocmai când crezi că l-ai prins până şi pe dracu’, l-ai făcut ghem şi îl poţi da chiar şi de-a dura – uite-l, nu e! Ca să vezi ce e lumea! Lumea gândului (că „din ce este cel mai mult, gândul este” – Socrate) şi a Cuvântului prezent, pe la noi, încă de dinaintea începutului. „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu” – versetul 1.1 din Sfânta Evanghelie după Ioan spune tot. Ba, mai mult, îmi trage storurile şi rămân, o vreme, şi mut, şi în beznă.

Cum soarta şi sensul omului ţin de prezenţa lui în lume prin limbaj (mai pe româneşte, prin a da din clanţă), că altfel ia câmpii, contextual, schimb şi eu semantica (cuvântului) şi încerc să re-gândesc şi să-mi re-formulez lumea prin restrângere şi raportare, având în vedere contextul de exprimare. În consecinţă, privesc în jur, încerc să înţeleg, să-mi aşez corect sufletul pe linia vieţii, să vorbesc şi… nedumerire! Din nou, ea, lumea, globalizată, un fel de Turnul Babel, parcă acum, înainte de potop! (în vremurile biblice, după!). Chiar că am dat de dracu’!.

Mda, chiar şi aşa, fără a şti pe ce lume sunt, îmi fac curaj (cumva, cumva tot trebuie să o scot la capăt!) şi încep a crede că datul meu din clanţă ar avea structură metafizică, iar eu aş fi un fel de  „filosof”. Poziţie, cândva, bună! Azi… Dar decât un încurcă lume, şef peste o gloată înfometată, mai bine…

E, altă viaţă! Măcar de-acum am şi eu, cât de cât, acolo, un statut. În consecinţă, mă întorc la ale mele şi, din tălmăciri, studii şi răstălmăciri, aflu că întregul, inclusivitatea şi coerenţa înţelegerii ar fi cele mai importante idealuri ale metaştiinţei iar scopul general al ei ar fi promovarea înţelegerii ce poate coagula fie şi numai ideea de unitate a lumii. Altfel spus, Coerenţă, consens, înţelegere ar fi (la prima strigare, apoi păpica, fără ea nu se poate!) cam ce-ar trebui pentru unitatea oamenilor. Inclusiv a politicienilor. Evident, dacă şi ei fac parte din categorie!

Acum, că tot a venit vorba: de ce nu s-or înţelege şi n-or fi uniţi cei din politică? La drept vorbind, răspunsul e logic şi la vedere, dar, zice-se, prin târg, că dracu’ ar şti mai bine! Ce-i drept, Dumnezeu, din câte spun unii, ar fi prins cu noua ordine în univers, şi nici că s-ar mai băga! Ne-ar lăsa aşa, „să fierbem în suc propriu”. Ce să mai zici?! Asta am vrut, asta avem! În plus, Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie lăudat! – e o chestiune ce ar ţine, la prima vedere, doar de teologie, însă nici filosofiei politice nu-i este străină! Chestiunea, evident! Mai ales aia cu luatul! De! Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie lăudat! Şi noi stăm, Nătăfleaţă că, doar, doar, o pica vreo pară… Mălăiaţă ar fi tocmai pe gustul, însă… Ăia de la Washington, Bruxelles sau Moscova, acum, ce-or face? Că până mai ieri… Ştiţi voi mai bine! În plus, povestea cu lupul, năravul şi părul o învăţăm de cum zărim lumină. Apropo: „Am zărit lumină pe pământ / Şi m-am născut şi eu / Să văd ce mai faceţi /Sănătoşi? Voinici? /Cum o mai duceţi cu fericirea?” (MarinSorescu)