În comunitatea româno-americană de la New York, poetul Pr. Theodor Damian și cenaclul Mihai Eminescu au devenit, de mult timp, un punct de reper literar de o forță majoră, în jurul căruia gravitează un teritoriu cultural pur românesc, dintr-o geografie a sensibilităților, emoțiilor, năzuințelor și afirmărilor celor aflați departe de țară. L-am cunoscut pe poet, în urmă cu câteva luni, la Chicago, cu ocazia primului Forum al Jurnaliștilor Români din America. Am continuat discuțiile noastre începute acolo la New York unde, ulterior, am fost invitat să particip la întrunirile literare al cenaclului Mihai Eminescu. Poetul Theodor Damian cumulează, astăzi, o triplă valență profesională care este greu de trecut cu vederea, mai ales în echilibristica pe care acesta o practică, între literatură, pastorație și catedră universitară. Această triplă valență este, apoi, proiectată pe fundalul vieții sociale al comunității româno-americane, unde acesta este o prezență activă, un adevărat Diogene al literaturii române din Exil, care aduce respectul față de limba strămoșilor noștri și a creațiilor culturale ale acestora, la rang de litera sacra!
Iubitorilor de literatură românească din New York, marea metropolă americană, unde parcă s-au adunat toate culturile unui mapamond, oprit pentru o clipă din goana existențială, nu le este străină nici poezia și nici numele poetului Theodor Damian. L-au auzit la posturile locale de televiziune românească, l-au citit în ziare și în revista Lumină Lină. Gracious Light și poate l-au audiat la cenaclurile Mihai Eminescu. Dar ca să-i înțelegi poezia, foarte bine ancorată în teologie, metafizică și realitatea de zi cu zi, trebuie să-l fi întâlnit mai întâi pe poet. Abia atunci, ascultându-l, vei intui abisul ontologic pe care acesta încearcă să-l treacă, pe un pod admirabil de cuvinte, născând astfel… poezia! Aceasta este, de fapt, rostirea poetică a lui Theodor Damian!
Nicholas Buda: Care este piatra unghiulară, sau exprimându-mă altfel, unde stă începutul acestui mod de a ființa: poetic, sacerdotal și pedagogic?
Theodor Damian: Este o întrebare dificilă și mă bucur că răspunzând, cititorii vor vedea dacă impresia pe care ei o au despre mine se confirmă, și totodata, evident, au șansa să afle mai multe detalii despre mine și activitatea mea. Relația dintre poetic, sacerdotal și pedagogic în cazul meu este echivalentă cu cea între filosofie (căci asta predau la facultate in principal), poezie, (căci asta fac încă din copilarie) și teologie (căci întru aceasta îmi constă menirea). Nu există incompatibilitate între acestea trei, dimpotrivă ele sunt complementare. Ele sunt daruri de la Dumnezeu și în acelasi timp abilități care se dezvoltă prin practica neîncetată. Ca dar, teologia ține de vocație, poezia de inspirație și filosofia de înțelepciune (pe care Solomon se ruga s-o primească de la Dumnezeu). Ca abilitate dezvoltată prin practică, teologia implica vorbirea cu Dumnezeu și numai bazat pe aceasta vine apoi vorbirea despre Dumnezeu (iar dacă ne gândim la dictonul patristic potrivit căruia teolog este cel care se roagă, și în acest caz – dealtfel implicat în primul- rugăciunea este o practică și cere practică!), poezia cere și ea pe lângă inspirație și indelung exercițiu, iar filosofia, ca înțelepciune implică gândire critică, și aceasta necesită continuă practică.
Dintr-un alt punct de vedere atât teologia cât și filosofia se preocupă de marile intrebări despre lume si viață și fiecare vine cu propriile sale răspunsuri, dar răspunsuri dă și poezia pentru ca în ea poetul recrează, după modelul divin descoperit lui prin inspirație, lumea din jurul său, renumește lucrurile, indică noi legături dintre ele. Că și teologia și poezia este catafatică, adică descriptivă, afirmativă, dar și apofatică, adică spune ceea ce lucrurile nu sunt și aici ea devine criptică. Ea însă este criptică și atunci când ajungând pe culmea afirmației vede că mai exista ceva dincolo și acolo intervine inefabilul. De aici recursul la metaforă și celelalte figuri de stil specifice poeziei. Aș zice că există un fir roșu mistic ce leagă poezia de teologie, iar acesta, paradoxal poate pentru unii, se afla și în filosofie, în special acolo unde, explorând adâncurile cele mai mari ale existenței filosofia se întâlnește cu teologia și se împletește cu ea, și mă refer aici, în fuga unui gând, la filosofi ca Jacob Boehme, Hegel, Heidegger și alții. În contextul acestei discuții, scara ce duce de la pământ la cer este formata din trei trepte care se inșiră astfel: filosofia întâi, poezia ca încununare a ei și teologia ca încununare a amândorora, sau ca și culminare a poeziei. În cursul meu de Filosofie și Literatură pe care-l predau la Facultatea de Filosofie la Universitatea Spiru Haret la București, elaborez pe această temă mai în detaliu, aducând în dialog și alți gânditori care s-au preocupat de aceasta temă, cum ar fi Tudor Vianu și Ion Biberi. Aproape fără să vreau îmi vine aici în minte expresia lui Eminescu legată de cele „trei coroane puse una peste alta”, pentru că într-adevăr atât filosofia, cât și poezia și teologia sunt coroane care îi conferă omului putere și frumusețe (căci acestea sunt simbolurile principale ale coroanei); ele strălucesc pe fruntea lui ca niște daruri de mare preț, prin care se distinge în mod absolut de toate celelalte creaturi.
Nicholas Buda: Sunteți mai întâi preot? Ori poet… sau poate pedagog? Cum v-ați structura și defini mai bine personalitatea, din acest punct de vedere?
Theodor Damian: Cred că nu pot face o separare între aceste calități, pentru că preoția implică pedagogie. În momentul în care ai vocație – preoțească in cazul meu – treci printr-o pregătire specială pentru a învăța cum să lucrezi cu oamenii. Atât la Seminarul Teologic cât și la Facultatea de Teologie se predă o disciplină care se numește Pastorală. Aceasta este în strînsă legătură cu Psihologia și pregătește tinerii studenți pentru ca aceștia să fie capabili a trata cu oamenii. Caracterul pedagogic al predării la universitate, în cazul meu, este legat de aspectul pastoral menționat.Cu alte cuvinte vocația mea preoțească și pregătirea care a venit cu ea include elementul pedagogic, activitatea de la catedră fiind astfel o prelungire a misiunii pastorale în mediu academic.
Nicholas Buda: Au fost vremuri bune și mai puțin bune, au fost lumini și umbre peste viața de fiecare zi, au fost bucurii dar și dezamăgiri, dar iată că la un moment dat, la orizontul unei literaturi române din exil, minuscule atunci, a apărut o altfel de lumină: Lumină Lină. Dincolo de conotația religioasă care se desprinde implicit din această sintagmă, găsită în inmul vecerniei dar și luată parcă direct din psalmii lui David (Ps. 27. 1 și Ps. 119. 19), rămâne însă un nume care desemnează astăzi, la New York, o valoroasă publicație de spiritualitate, cultură și literatură românească. Pe omul din spatele acestei lumini îl cunoaștem cu toții… Ceea ce știm mai puțin este istoria care nu se vede, a pasiunii din spatele omului. De când și de ce Lumină Lină?
Theodor Damian: Cred că Lumină Lină are rădăcini în anii mei de studii la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. Atunci când eram prin anul III, cand am avut cea mai intensă perioadă de lectură din viața mea, am inițiat cu un coleg de-al meu (Marcel Miron, care acum este protop la Huși, poet și el), un fel de cenaclu literar, sub îndrumarea părintelui Vasile Irina, profesorul de limba română. Ne întâlneam și citeam din poeziile noastre de început. Dar acest cenaclu nu s-a reunit de multe ori și nici cu regularitate. Apoi, un pas dincolo de cenaclu, a fost înființarea unei reviste literare, numită Orizont în care voiam să ne publicăm încercările noastre literare. O scriam de mână, nu aveam mașină de scris, era doar una singură în întreg Seminarul. O făceam într-un singur exemplar și circula așa între colegi. Uneori o vedea și părintele profesor Irina. Un singur număr am scos, doar atât! Ne-a fost greu să o punem pe o linie de existență ciclică. Acolo văd eu începuturile pasiunii mele pentru literatură. După aceea, mult mai târziu, când am ajuns la Lausanne, în Elveția – cu o bursă de studii primită de la Consiliul Ecumenic al Bisericilor ca să îmi definitivez studiile de doctorat – am puz bazele unei parohii cu hramul Sfinții Trei Ierarhi și ale unei reviste literare Adusu-mi-am aminte. Revista reprezenta cenaclul literar pe care-l înființasem și pe care l-am numi Mihai Eminescu, care se întrunea tot așa ca și acum, la New York, vinerea. Aveam prieteni ai cenaclului care veneau de la Geneva, de la Neuchatel și din alte părți, un grup fumos de intelectuali ca și cel de la New York. Apoi m-am reîntors în țară și după o perioadă de timp am plecat în Statele Unite ale Americii. Am studiat la Princeton University și la Fordham University, iar în 1993, când mi-am luat cel de al doilea doctorat, am fondat și parohia de la New York, pentru că voiam sa imi exersez vocația preoțească. Am înființat și cenaclul literar Mihai Eminescu sau l-am reînființat, dacă vrem, precum și o revistă intitulată Lumină Lină. De ce acest nume? Pentru că m-am gândit la foarte multe titluri posibile, m-am consultat cu unii colegi, dar până la urmă am decis să fie un titlu care să reflecte nu numai teologie și cultură, ci și dorul nostru de casă… Deci e un titlu evident religios, vine din rugăciunea de la Vecernie, un fel de relicvă teologică și liturgică, păstrată din sec. 2 d.Hr. – o sintagma mângâietoare – deoarece cultura este un fenomen mângâietor, mai ales în sensul pe care eu, ca teolog, îl dau culturii. În revistă mai este reflectată și viața comunitară românească, de la New York.
Nicholas Buda: Văzând direcția pe care s-a axat publicația Lumină Lină. Gracious Light dealungul întregii sale existențe, deducem că formația de bază a poetului Theodor Damian se cristalizează mai întâi pe TEO-logie (cuvânt despre Dumnezeu) – într-o paranteză auxiliară, aș spune că nu poți să fii un TEO-log fără să fii implicit un TEO-filos (iubitor de Dumnezeu) – la care s-a adăugat mai târziu cea de FILO-logie (iubitor de cuvânt), apoi ca o reacție naturală, cea de FILO-sofie (iubitor de înțelepciune). Cât de mult iubiți Logosul pe care, nu numai că îl propovăduiți de la altar si de la catedra, dar îl și așezați în matca firească a poeziei, a trăirilor de poet pe care le aveți în fiecare zi?
Theodor Damian: Eu cred că Logosul este în mine și dacă este în mine, nu numai că îl trăiesc, dar mă trăiește pe mine. Dacă nu l-aș trăi aș muri, pentru că în momentul în care dai afară logosul din tine devii neant! Toți suntem făcuți prin cuvânt – și în vine în minte acum definiția dată omului de către Descartes si reluata de Meister Eckhart, „omul este fenomen acustic” – în sensul că totul este purtător de logos, adică logofor. Pe lângă aceasta, omul este și teofor, adică purtător de Dumnezeu, pentru că este chipul Sf.Treimi. Dar fiecare dintre noi reacționează diferit la darurile Logosului, de aceea – în cazul meu – Logosul se manifestă în producția teologică, poetică și filosofică. Iar pentru că aminteai mai devreme de prefixele FILO, mă duc cu gândul imediat la definiția teologului: cel care se roagă, adică cel care îi adresează cuvânt lui Dumnezeu. Cel care nu a vorbit mai întâi cu Dumnezeu, nu poate vorbi despre Dumnezeu.
Nicholas Buda: Ați adus, cu mulți ani în urmă, pe umerii de poet tocmai din Elveția, cenaclul Mihai Eminescu. Sunteți fondatorul și promotorul acestui tip de de manifestare culturală dovedind o neostenită răbdare, tenacitate și consecvență. Știu că sunteți născut la Botoșani, iar prin aceasta aveți o predilecție nativă spre opera eminesciană, pe care o iubiți și o faceți cunoscută peste tot unde călătoriți în lume. Cum s-a născut ideea acestui cenaclu? Ce fel de afiliație aveți cu marele nostru poet național și dacă doriți să ne-o împărtășiți și nouă?
Theodor Damian: Fiind născut la Botoșani am avut ocazia, cum era și normal, să merg foarte des la Ipotești. Am fost crescut mai mult în spiritul eminescian, pentru că Ipoteștiul este foarte aproape de Botoșani. Presa, ziarele locale moldovene erau pline de Eminescu. Exista această trăire a evenimentului eminescian în viața comunităților locale și poate să fie și aceasta o cauză pentru care am fost mai atașat de lectura eminesciană. De aceea am dat numele marelui nostru poet, cenaclului și în Elveția dar și în America, asigurând astfel un fel de continuitate activității mele culturale. Pe de altă parte, fiind departe de țară nu am avut la îndemână o personalitate culturală românească, așa cum spre exemplu o ai în țară. Adică ai un cenaclu în zona în care s-a născut Ion Slavici și normal că se va numi Slavici, ești la Humulești, îi spui cenaclului Ion Creangă, etc. Fiind departe de țară, îl avem pe Eminescu, luceafărul poeziei românești. Nefiind nici un cenaclu în America cu acest nume i l-am dăruit lui Mihai Eminescu. Cenaclul își are rolul său educativ, cultural, spiritual și românesc în comunitatea de la New York, așa cum l-am menit când l-am întemeiat.
