De ceva vreme, Doamna ELENA BUICĂ-BUNI, aflată la o vârstă venerabilă, ne-a obișnuit ca, în fiecare vară-toamnă (când dorul de țară, de satul natal, de prietenii din România, o aduce pe aceste meleaguri atât de îndrăgite), să vină cu alte cărți (spun „alte”, căci de trei-patru ani, își lansează în Teleorman sau/și la București, câte două volume), rod al muncii sale de peste an. Nici în anul de grație 2018 Doamna Elena Buică nu ne-a dezamăgit, aducând cu sine alte două volume, cel dintâi fiind „În pas cu timpul”, cel de al doilea reprezentând o „antologie de autor” intitulată „PUTEREA MAGICĂ A GÂNDULUI”, ambele publicate la Editura „Armonii culturale”, sub directa îngrijire a statornicului prieten de la Adjud, Gheorghe Stroia, editor cu largi preocupări pentru promovarea literaturii române contemporane.

Antologia este o adevărată profesiune de credință a scriitoarei care are în portofoliul său peste 15 volume și sute de colaborări în antologii și reviste de pe întregul mapamond.

Negând orice încadrare în vreo direcție literară sau într-o orientare estetică, scriitoarea consideră că actul scrierii este „chemarea unor fulgerări lăuntrice”, este „tărâmul împlinirilor” necunoscute pe deplin în întreaga sa existență, decât în ultimii 15 ani, când a simțit nevoia ca, prin cuvânt, să dăruiască iubire și lumină.

Lumina gândului și a cuvântului, cultura și civilizația au fost, dintotdeauna și pentru totdeauna, țelul suprem al unei vieți petrecute în împărăția cărților, ca lector avizat (peste 30 de ani ca dascăl de limba și literatura română) și ca scriitor care dorește să inculce în sufletul cititorului „frumosul, optimismul și fericirea”.

Volumul debutează cu mai multe eseuri, publicate în timp, despre dragostea ca punte de legătură între oameni, despre ființa umană duală, despre evoluția omenirii ca unitate în diversitate și pericolele ce o pândesc, despre caracterul unora mânați în viață de orgoliu, de invidie și, mai grav, de ură. Aceștia sunt priviți în antiteză cu oamenii de bine, cu altruiștii care își pun viața, cunoștințele, timpul, în slujba semenilor, semnificativ, în acest sens, fiind doctorul Nicolae Bulumac care, cu abnegație, a reușit să învingă inerția multora, transformând un spital comunal insignifiant într-o oază de lumină pentru cei aflați spre apusul vieții.

„Taina scrisului” se referă la creația scriitoricească, la diversitatea scrierilor și a scriitorilor, „scrisul” fiind, pentru Doamna Elena Buică, „singura avere[…]singurul belșug”, un adevărat „mod de a exista[…], bunăstarea sufletească”, este „rațiunea de a fi”, modalitatea de a-și dezvălui „dragostea de frumos și adevăr”, toate reprezentându-l pe omul „în inima căruia să cânte viorile, să strălucească florile în culori proaspete, să răsune trilurile păsărilor, să fie lumină, căldură și bunătate, să fie cerul senin în care să plutească îngerul păcii și al dragostei”. Repet, iată profesiunea de credință a unei scriitoare, mândră de a purta prin lume zestrea originară a Țigăneștilor Teleormanului, precum și „spiritualitatea neamului românesc[…], frumusețea de negrăit a graiului nostru”.

Limba română („comoara cea mai de preț moștenită”) și literatura română, al căror „slujitor pe viață” a fost, ca profesoară și ca scriitoare deopotrivă, reprezintă tema unui capitol special, reluând câteva eseuri de istorie literară despre Veronica Micle și dragostea pentru Mihai Eminescu, despre triunghiul erotic Șt. O. Iosif, Natalia Negru și Dimitrie Anghel, despre Otilia Cazimir sau despre „Povestea «Mărțișorului»”, despre Panait Cerna și Emil Gârleanu.

Reînvierea nostalgică a vieții Bucureștiului interbelic cu locurile de promenadă și cafenelele literare unde „se încrucișau săbiile sclipitoare ale inamicilor literari” și unde persista „parfumul boemei de altădată”, amintirile din timpul liceului pedagogic și debutul în cariera de dăscăliță sunt temele „Evocărilor” altui capitol.

Istoria, mai ales a celor două evenimente cruciale din primele două decenii ale secolului trecut – Primul Război Mondial și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 – îi oferă prilejul de a rememora câteva momente, fie lupta eroică a cavaleriștilor români în timpul Șarjei de la Prunaru (Teleorman), fie solidarizarea celor două tabere inamice în noaptea de Crăciun, ostașii fiind uniți „în cuget și în simțiri” de credința în nașterea Mântuitorului, fie impresii din chiar ziua Marii Adunări Populare de la Alba Iulia, toate fiindu-i povestite de participanți sau urmași ai acestora.

Respectul pentru Canada, țara adoptivă, este exprimat cu emoție prin prezentarea unor profunde sentimente de recunoștință pentru căldura și înțelegerea cu care sunt tratați imigranții, oferindu-li-se condiții de viață demnă și liniștită.

Un întreg capitol este dedicat Țigăneștiului natal, vatra copilăriei sale, vizita anuală devenind o „sfântă sărbătoare”, prilej de a-și astâmpăra „dorul de lumea care acum nu mai este, al trăirilor de tot felul, de frumuseți, bucurii sau dureri nevindecate”. Remarcabile sunt simțirea, freamătul inimii, bucuria și nostalgia cu care sunt evocate întâmplări și fapte, oameni și locuri din perioada în care trăia în Țigănești, rememorând viața fericită din cea mai frumoasă perioadă a existenței, copilăria, la a cărei amintire o săgetează un „fior încărcat de emoție adevărată”, deoarece tot ceea ce înseamnă viață în satul de altădată, „mireasma florilor de regina-nopții, de busuioc, de razachie, de gutui[…], de case văruite proaspăt, de rufe uscate la ger, de pâine caldă coaptă pe vatra țestului, de cântecul ciocârliei”, reprezintă, pentru cea plecată de „acasă” peste mări și țări, „poveste, cântec, poezie, viață, esență, iubire, resemnare, adevăr, amintiri pierdute în răscolirea timpului”.

Evocarea familiei și a neamurilor, „oameni slobozi ca vântul de câmpie, cărora nu le-a stat nimic în cale, rămânând neclintiți pe aceste locuri”, înstăriți prin hărnicie și prin pricepere, muncindu-și cu ardoare pământul strămoșesc, atât de mult iubit, încât erau în stare „să-l apere cu prețul vieții”, este realizată cu aceleași cuvinte pline de „lumină și căldură”, de dragostea care umple inima copilului, de la naștere până la trecerea în lumea de dincolo. Mai ales tatăl care, împreună cu mama, formează acea „unitate” de monolit odată pentru totdeauna, îi apare în amintire „întruchipat de emoție și iubire și învăluit în admirație și respect” și ocupă în inima scriitoarei „un loc cald și luminos”, deoarece i-a fost model în lupta cu dificultățile vieții, încă de pe atunci când dintr-un „fiu de țăran de la talpa țării” a ajuns „un om de mare prestanță”, prețuit de toți cei care l-au cunoscut în vremea când a muncit cu abnegație, pricepere și tenacitate pentru a-și depăși condiția de rob al pământului.

Toate volumele Elenei Buică au un „Cuvânt-înainte” despre universul tematic al cărții, cuprinzând gândurile și sentimentele care i-au ghes către acest act responsabil, afirmând că scrie „cum îi dictează preaplinul inimii și al gândului”, cu intenția vădită de a le împărtăși deschis.

Chiar dacă am citit multe dintre volumele din care sunt preluate scrierile din prezenta carte, și de această dată le-am citit cu aceeași emoție și cu aceeași plăcere, fiindcă Elena Buică se dovedește aceeași talentată creatoare care știe „să cotrobăie prin labirinturile timpului în care zace însăși veșnicia, acolo unde se păstrează întâmplările vieții apuse, acolo unde au sălașul semnele durabile și statornice ale istoriei”.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN