Pe 13 noiembrie 2010, echipa feminină de spadă a României a obţinut titlul mondial la Campionatele de la Paris. Dublată de medaliile de bronz la sabie ale băieţilor, ştirea sună nefiresc într-o ţară în care, parcă, nu mai merge nimic. Nefiresc, într-o ţară în care există doar nouă antrenori de scrimă! Campioana Ana Maria Brânză şi preşedinta federaţiei de scrimă, Ana Pascu, despre alchimia unei performanţe impresionante.
O viaţă în 22 de secunde
Să scoţi un campion de scrimă înseamnă 10 ani de muncă pe brânci. Un Mondial de scrimă, cu toate fazele calificatorii, durează câteva zile. Într-o finală de spadă, precum cea pe care au câştigat-o fetele noastre pe 12 noiembrie, un asalt ţine, în medie, puţin peste 20 de secunde. În toată această săptămână de încordare extremă, orice milisecundă de neatenţie, orice flash cu iubitul sau cu apartamentul de acasă care nu e încă în întregime renovat sau cu suferinţa mamei care e acum, desigur, în faţa televizorului, orice milisecundă în care mintea îţi fuge în altă parte înseamnă un punct pierdut. Iar orice punct pierdut înseamnă un pas mai departe de podium sau de aur. Nu există sport în care psihicul să conteze atât de mult ca în scrimă!
În aparenta lor răceală, cifrele pe care Ana Pascu, preşedintele Federaţiei de Scrimă, mi le prezintă cu rigoarea celei care îndeplineşte şi funcţia de director tehnic al Comitetului Olimpic spun totul despre alchimia unei performanţe venite taman într-un moment nimeni nu mai credea că ceva bun se poate întâmpla în România. “La condiţiile pe care le avem în ţară pentru practicarea scrimei, noi suntem efectiv obligaţi să scoatem campion din orice sportiv care îşi dedică 10 ani acestui sport. Nu ne permitem să investim atâta timp şi atâţia bani într-un talent pe care să îl pierdem pe drum, care să clacheze la un pas de podium. Acesta e blestemul nostru, să scoatem campioni pe bandă rulantă”, începe, tranşant, Ana Pascu, cu incisivitatea de pe vremea când era campioană mondială la floretă.
Campioane în ţara cu nouă antrenori de scrimă!
Baza de selecţie în România este foarte restrânsă. 800 de sportivi legitimaţi, de la juniori până la campioanele de luna acesta: Anca Măroiu, Ana Maria Brânză, Simona Alexandru şi Loredana Iordăchioiu. Dar marea problemă e alta: avem doar nouă antrenori de scrimă în ţară! “Nouă antrenori!”, îmi repetă şefa federaţiei şi aruncă, scrutător, un ochi spre agenda mea, să se asigure că am înţeles bine. Prin comparaţie, Franţa are 5.000 de antrenori, iar noi am învins Franţa, la ea acasă, în faţa a mii de spectatori, în drumul spre aurul mondial. “Sunteţi o vrăjitoare, doamnă, ce faceţi acolo? Cum e posibil să ne bateţi când noi avem 5.000 de antrenori?”, a întrebat-o, siderat, omologul francez pe Ana Pascu. “Avem ştiinţa planificării performanţei”, a răspuns sec Ana Pascu, lăsându-l în ceaţă pe colegul occidental.
Forţa detaliilor
“La nivelul de performaţă de azi, detaliile fac diferenţa. Aici e forţa noastră, a României, la scrimă”, îmi explică Ana Pascu ceea ce nu i-a mai spus şefului federaţiei franceze. Apoi vorbim o oră exclusiv despre detalii…
“În acest sport materialele sunt foarte pretenţioase şi scumpe. Iar Anei Maria Brânză i s-au rupt două lame înainte de campionat. Noi lamele nu le putem obţine de azi pe mâine, pentru că e nevoie de licitaţie electronică… Ce ne facem? Am scos din buzunar bani de două lame. Nu poţi să aştepţi după selecţia de oferte! Dacă ai staff-ul care se poate descurca cu astfel de detalii, ai rezultatele pe care le ai”.
Alt exemplu. „Semifinala la spadă fete s-a terminat la ora 1, iar finala era la 7 seara. Antrenorul nu le-a lăsat pe fete să plece din sală! Era timp de hotel, de masă, de un duş, dar să fi plecat atunci de acolo ar fi însemnat să le scoatem din starea de competiţie. Aşa că fetele s-au întins pe bănci, s-au acoperit cu bluzele şi s-au odihnit aşa. Iar cu o oră înainte de finală au început încălzirea. Adversarele au venit în sală cu 20 de minute înainte de start. Nemţoaicele erau duşate, parfumate, şi aşa aveau să urce pe treapta a doua a podiumului. Contează foartea mult absolut orice detaliu! Contează şi că nu vorbim la lot despre necazuri, despre ce ne lipseşte, vorbim doar despre ce avem şi despre ce o să avem”, zâmbeşte Ana Pascu, admirând tablourile în care fetele îi zâmbesc, la rându-le, de pe podiumuri ori de pe primele pagini ale ziarelor de sport.
Cu Ana, pe urmele Laurei
La 26 de ani, Ana Maria Brânză e liderul echipei de spadă a României. Vicecampioană olimpică şi multiplă campioană europeană şi mondială, Ana este o figură aparte în sportul românesc. Se remarcă mai ales prin francheţea şi dezinvoltura pe care un zâmbet ştrengăresc le conturează într-atât încât să nu mai existe niciun dubiu despre cea cu care ai de-a face. Cu acest chip ştregăresc a întâmpinat-o Ana Brânză pe preşedinta de federaţie Ana Pascu în 1996, după ce Laura Badea tocmai câştigase aurul olimpic la Atlanta. “Doamna Ana, eu nu mă las până nu o întrec pe Laura!”, a spus puştoaica, iar Ana Pascu admite acum că e impresionată de puterea de luptă a proaspetei campioane mondiale. “Pur şi simplu voiam sincer să fiu mai bună ca ea. Era o dorinţă de copil şi tind să cred că sunt pe drumul cel bun. Dar ca să ajung aici am avut norocul să întâlnesc oameni care m-au înţeles şi m-au ajutat. Cel mai mare merit este al antrenorului Dan Podeanu, deşi în afară de dânsul e o armată întreagă de oameni care m-au susţinut necondiţionat. Singura mulţumire care le-o pot aduce sunt medaliile pe care le cuceresc”, povesteşte Ana.
“Acestă medalie pe echipe mă bucură la fel de mult ca şi cele de la individual. La individual nu depind de nimeni şi am ocazia să mă descopăr pe mine. În proba pe echipe, medalia contează mult mai mult pentru un antrenor, una e să faci un singur om să gândească într-un fel, alta e să convingi patru oameni să se comporte şi să acţioneze ca unul singur”, explică tânăra campioană.
Una pentru toate, toate pentru una
De fapt, destinul acestei echipe de aur e foarte mult legat de Ana. “O echipă precum cea de spadă feminin se construieşte în funcţie de performanţele individuale ale fetelor. Uşor, uşor, Ana Maria Brânză, prin rezultatele ei, le-a tras şi pe restul fetelor, le-a mobilizat, a stârnit o emulaţie”, ne introduce Ana Pascu în intimitatea echipei de spadă. Franc, ca de obicei, Ana Maria Brânză pune punctul pe i: “Cu 3 zile înainte de concurs, ne-am strâns toate şi am vorbit, lucru care se întâmplă destul de rar la noi. Suntem colege, petrecem mult timp împreună, dar nu suntem prietene în adevăratul sens al cuvântului. Am simţit încă de la început că toate avem aceeaşi sete de victorie şi aceeaşi dorinţă şi atunci am ştiut că putem scoate o medalie. După eşecul de la individual, nu am acceptat niciuna să ne întoarcem de acolo cu mâna goală, mai ales că în ultimii 5 ani am fost mereu lângă podium la echipe”.
Nu le-a fost deloc uşor fetelor, au suferit pentru fiecare tuşă, la propriu, iar doctorul Ion Mihai n-a stat o clipă locului, fugind cu faşe elastice de la una la alta. La tuşa finală, când fetele au tăbărât spre ea, pe Ana încă o înţepa îngrozitor genunchiul, iar mâna stâgă îi tremura din toate încheieturile. Apoi au urmat bliţurile şi florile şi medaliile de aur şi imnul, 63 de secunde pentru 10-15 ani de muncă, după care toate durerile s-au anesteziat, pe aeroport, înainte de îmbarcare, în dorul nebun al îmbrăţişării cu omul drag de acasă.
Campioana domnului doctor
“Viaţa de sportiv e frumoasă, cu urcuşurile şi coborâşurile ei. Sunt momente în care te gândeşti dacă merită, dar când ajungi acolo sus realizezi că da, faptul că nu-ţi vezi familia, că pierzi momente importante din vieţile celor dragi se uită şi eşti capabil a doua zi să renunţi din nou doar pentru a ajunge pe culmi”, crede Ana. Are în cap o listă întreagă de lucruri de făcut după ce va abandona activitatea de performanţă. Sunt o mulţime de excentricităţi pe lista aceea, de înţeles la o persoană cu energia Anei. Pe moment, îşi doreşte doar să nu aibă parte de accidentări sau de îmbolnăviri. Pentru că – şi acesta e unul dintre zecile de detalii de care depinde o mare performanţă – cu câteva zile înainte de Mondiale, Ana s-a îmblonăvit. “Am luat-o personal şi am dus-o la spital, la un mare profesor ORL-ist. Şi acum am auzit că, văzând performanţa Anei la televizor, se lăuda domnul profesor la colegii săi, cu mult umor: <<Vedeţi, aşa tratament i-am dat că a ieşit Campioană Mondială!>>”, dezvăluie Ana Pascu. A văzut multe în cei 28 de ani de când conduce federaţia şi nu o mai sperie nimic. Un singur lucru îşi doreşte, însă. Să nu li se urce fetelor succesul la cap. Să aibă mintea Laurei Badea şi a lui Mihai Covaliu, atât le cer acestor fete minunate!”.
