Pentru artistul Cornel T. Durgheu aniversarea a 65 de ani a avut o dublă şi profundă semnificaţie: o vârstă rotundă care se cuvine petrecută între prieteni şi care i-a dat, totodată, prilejul editării unui album aniversar de excepţie. Vineri seara s-au adunat în jurul său, asemenea vietăţilor pădurii sub umbra unui gorun secular, prietenii care i-au stat aproape în cele peste patru decenii de muncă trudnică în slujba artei pentru care l-au înzestrat ursitoarele în leagăn.
Cu ceva vreme în urmă, sculptorul Cornel Durgheu mi-a mărturisit cu onestitatea celui care îşi cunoaşte propria valoare: „Eu ştiu că nu sunt un sculptor de talia lui Brâncuşi, dar uite, domnule, că las ceva în urma mea. Am umplut Ţara Crişanei, şi nu numai, cu sculpturi şi m-am bătut să fac o Facultate de Arte Vizuale la Oradea. Am făcut ceva”, mi-a spus artistul într-un moment în care autorităţile locale au început prigonirea sa şi izgonirea din atelierul din Cetatea Oradea.
La lansarea Albumului Omagial „Durgheu” i-au fost alături toţi cei care l-au preţuit şi îi sunt alături. Mircea Bradu, cel care l-a determinat pe sculptorul orădean să-şi adune în album toate lucrările sale reprezentative, a făcut oficiile de moderator al întâlnirii. Profesorul universitar dr. Negoiţă Lăptoiu, cel care a realizat, de altfel, partea critică a lucrării omagiale, a vorbit apoi despre sculptorul Durgheu, cariera sa şi impactul pe care opera lui îl are şi îl va avea în viitor în monumentalistica românească. Pentru că sculptorul Durgheu a dovedit că principala sa vocaţie este cea de sculptor monumentalist. Iar opera lui, presărată cu figuri legendare, de la nobili daci, luptători comaţi, Burebista, miticul Zamolxis, Decebal şi până la Mihai Viteazul, Horea sau Avram Iancu, palpită de cel mai autentic patriotism şi naţionalism curat. „Într-o vreme a proliferării tendinţelor globalizante sună ciudat o astfel de îndârjită ancorare în specificul unei identităţi naţionale. Conştient de impedimente, Cornel T. Durgheu a preferat sinceritatea şi naturaleţea gestului sintetizator de trăiri în consonanţă cu rezonanţele cele mai autentice ale spiritului autohton”, arată profesorul Negoiţă Lăptoiu.
În pofida criticilor, Durgheu a mers mai departe, a înotat împotriva curentului şi a reuşit. Nu demult, cărturarul Nicolae Manolescu spunea la Oradea că singura cale de a reuşi, de a progresa şi a inova este să înoţi împotriva curentului: „Dacă te laşi purtat de curent, de fapt, stai pe loc. Singura variantă de a realiza ceva remarcabil este să te pui împotriva curentului.” Iar sculptorul Durgheu a reuşit… Pentru că nu întâmplător, în deschiderea albumului omagial, are trecute cuvintele mentorului său, Constantin Brâncuşi: „Să gândeşti ca un demiurg, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un sclav.” O povaţă pe care a urmat-o întreaga viaţă, dăltuind piatra dură şi sângerând deasupra ei, modelând lutul în frigul atelierului, turnând beton, cioplind inima de nuc până la căderea braţelor, şlefuind bronzul cu migală, „o muncă de sclav în condiţii mizerabile, cum nici nu v-aţi închipui vreodată”, dar toate se duc asemenea unui fum la dezvelirea lucrării şi fixarea ei în posteritate.
Şi tot maestrul Constantin Brâncuşi spunea că „trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.” Nu ştiu cât de sus a urcat sculptorul Cornel Durgheu, dar ştiu sigur că a urcat toată viaţa cu râvnă şi că, acum, este văzut tare de departe.
