Sosise şi ziua de 5 decembrie, când ar trebui să vină moşul la copiii cuminţi şi, dacă ar fi un moş de treabă, ar putea trece chiar pe la toţi. Încă nu ne mutasem în casa de sus, stăteam tot în cohe, până la tăiatul porcului. Îmi făceam lecţiile la masa de sub geam. Lampa cu fotoghin (petrol) era agăţată de o grindă. Bunica citea din cartea de rugăciuni. Mama făcea cipkă pentru zestrea noastră.
Deodată se aude o bătaie puternică în uşă. Tresar speriată. Focul arde cu intermitenţe, înteţit uneori de vânt. În ler (cuptor) se coc o grămadă de picioici, câteva sfecle roşii şi un ludău (dovleac). Din când în când câte o picioaică pocneşte răscoaptă. Mirosul legumelor se amestecă cu mireasma îmbietoare de cimbru şi morar (mărar), mirodenii agăţate în grindă. Aroma cimbrului este aroma mea preferată. Mai aveam în cohe cuptorul de copt pthita, încă nu îi pusese mamica gând rău, să îl strice şi să-l muthe în grădină. Mâţele torceau după cuptor, la căldură. Toc! Toc! Toc! Se aude din nou. Curioasă, închid cartea, cu Ilie Moromete semn de carte. Mamica lasă şi ea acul, semn de carte pentru faţa de masă cu model complicat, ce îi încreţise pentru moment fruntea înaltă şi bombată. A fost şi este o femeie scuturată şi nealcoşă (mândră), cu ochi albaştri şi pomeţii proeminenţi şi îmbujoraţi. Nu degeaba la cei cinsprezece ani, când a măritat-o tatăl ei, Nicolae, a fost regretată de mulţi flăcăi din sat şi din împrejurimi.
Mama se îndreaptă sprintenă spre uşă. Şi… cine credeţi că stătea în pragul ei, ştergându-şi cu sârg opthincile de ţolul pus de mamica şi venind la timp, ca eu să nu îmi pierd credinţa în moşi? Chiar Moşul Mniculae (Nicolae), cu barbă şi mustăţi uriaşe, cu toiagul de serviciu şi cu straiţa plină în spate! Rămân înlemnită şi nu pot să spun nimic, nici măcar Sara Bună! Lampa cu fotoghin aproape că se stinsese din cauza vântului ce a intrat pe uşă odată cu moşul. Mama, care este o femeie loatră (îi merge mintea), îl ia în primire. Voroveşte ea în locul nostru şi îl pofteşte pe moşu’ zgribulit să se aşeze pe lădoi şi îi ia straiţa din sthinare. Moşul îşi dă jos cojocul de oaie şi rămâne în cioareci şi cămeşe de tort. Mă cântăreşte din priviri. Ruşinată, las ochii în jos şi constat că este obositor să vină moşul, când tu eşti singurul copthil din casă! Dacă ar fi fost sora mea acasă, ea s-ar fi descurcat de minune. Ar fi ştiut ce să vorbească cu el. Tac în continuare, jucându-mă cu bumbdhii de la sveterul cardigan de culoarea rugului (trandafirului) roşu. Îmi vine să mă ascund în pat, sub dricar (pilotă cu fulgi) şi să îmi trag perna pe uăthi (ochi), ca să devin invizibilă.
Moşul se apropie de mine. Bunica apucă de pe stălajă (etajeră) un vailing (castron) mare şi scoate legumele din ler. Îndemânatică, le curăţă privind întrebătoare spre mine. Şi ea a avut ochi albaştri. Acei ochi, pe care îi întâlneşti rar în viaţă! Mă uit spre ea, cum taie picioicile în scrijele (felii) ovale. O iubeam pe bunica şi aveam o singură teamă; aceea că va muri. Mânurile ei crăpate de leşie terminaseră de curăţit cartofii şi acum tăia o ceapă, ce îi producea usturimi. Se făcuse o movilă mare de cartofi şi ceapă. Din senin văd că apar şi felii de oăoă şherte. Gălbinuşul lor puternic colorat dădea un aer de veselie întregii compoziţii aflate în vailing. Urma să adauge doar ulei şi cina ar fi fost gata. Ce aş putea vorbi cu moşu’? mă întreb privind îngrijorată că bunica ar fi putut uita să pună şi cimbru. Aş fi ştiut să povestesc cu el… mă scuz eu copilăreşte, dacă el ar fi venit mai des pe la noi!
